Servicii și întîmplări

În vacanțe se-ntîmplă (cel puțin mie mi se-ntîmplă) să ai timp și ocazii să stai de vorbă, mai îndelung, cu ceea ce nu prea frumos am numi „prestatorii de servicii“. Oamenii din jurul nostru care se ocupă, măcar sezonier, de bunăstarea turistului nesătul.

La mare, cu atît mai mult. Cu unii, desigur, te poți împrieteni. Cu alții poți dezvolta „relații controversate“. Cu o altă parte a lor se poate să ai doar conversații ocazionale. În sfîrșit, cu unii să te cerți. Iar pe alții să-i contempli, pur și simplu, de la distanță.

Cînd mergi într-un loc de mult timp, cei mai mulți dintre angajații respectivului stabiliment sînt aceiași, peste ani, îi cunoști și te cunosc. Se întîmplă, uneori (și se pare că în ultimul timp, mai mult) să se mai schimbe dintre ei. Ajungi, de pildă, la recepția la care vii „de secole“. Doar că, în spatele aceleiași tejghele de lemn, nu mai e doamna pe care o cunoști, cu care ai schimbat un anume tip de amabilități, fie ele și formale (poate formal-afectuoase). E o tînără nicicum, căreia fața ta nu-i spune nimic. Te caută într-un caiet mare, și el impersonal, și nici acolo nu figurezi. Ai senzația, pentru un moment, că nu exiști, chiar te întrebi în legătură cu asta. Realizezi că lumea ta, bula în care te miști, dai vioi din mîini și din picioare, e atît de minusculă și de închisă…

Momentul awkward a trecut, ne-a găsit în registru, am preluat camera. Și ne-am continuat periplul „obligatoriu“, precum și interacțiunea cu serviciile. Am coborît pe plajă, unde se închiriau șezlonguri. Pe domnul care închiria îl știam de ani: nu era, de fapt, deloc simpatic, dar era „de-al nostru“. Aveam un soi de glume cu el, destul de nesărate, dar care făceau ca relația să funcționeze și să nu ne dăm pe spate de prețul tot mai mare al șezlongurilor. Domnul respectiv nu prea zîmbea și nu era în mod real prietenos, dar te recunoștea ca fiind „de-al lui“, ceea ce era suficient.

Eh, acum, în locul lui era un puști, un băiat mai tînăr, cu o față aparent mai luminoasă. La început mi s-a părut serviabil și profi, fără texte. Ne-a dat șezlongurile, am plătit, a plecat. Peste vreo două zile, cînd m-am dus singură la plajă, n-am fost atentă și i-am dat, evident din greșeală, cu 10 lei mai mult. El mi-a spus: „Nu primesc șpagă!“ Eu i-am explicat că am greșit, că oricum șezlongurile sînt destul de scumpe și nici vorbă să-i dau mai mult intenționat. La care el a replicat: „Dacă vreau eu, pot să le fac și 35 (erau 20). Eu fac prețurile aici, eu hotărăsc.“ Cred că i-am bîiguit ceva despre niște reguli, dar nu mai are importanță. Replica lui oricum m a spălat pe creier. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Se pare că am declanșat, fără să-mi dau seama, un mic război. Am intrat în apă și, cînd am ieșit, am constatat că șezlongul meu fusese mutat foarte aproape de un altul, pentru că venise un grup mai mare și altfel nu ar fi avut loc. M-am descurcat, m-am mutat pe un alt șezlong, urîndu-l în tăcere pe băiatul în cauză în timp ce mă bucuram de soare etc. La plecare, i-am spus că am văzut că mi-a mutat șezlongul, dar pe calm. Mi-a răspuns zîmbitor, tot pe calm. După care micul război a fost uitat și am redevenit client – prestator într-o relație neutră și funcțională.

După ce mi-am închiriat șezlongul, m-am dus la toaleta locală. Unde, pînă atunci, era o doamnă în vîrstă și negricioasă foarte autoritară, căreia trebuia să-i dai un leu ca să te lase și care-ți înmîna peticul de hîrtie igienică din mînă n mînă, ca totul să fie corect. Acum pe ușa respectivei toalete era un preț. Intru, dar nici urmă de doamna respectivă. O fată care vorbea cu un alt puști îmi zice că-i OK, să las banii pe chiuvetă. Nu mai era un leu, erau doi. Dar nici urmă de autoritate. Toaleta era cît de cît curată și avea hîrtie și săpun, așa că… Îmi trec prin minte flash-uri din alte povești cu toalete: cea de pe plajă, de mai încolo, transformată într-un hotel de succes, probabil de către un personaj pe care noi îl numeam, prin anii 2000, Regele WC-urilor (după „Regele șoselelor“ al trupei Vank), care avea cea mai bengoasă mașină din zonă, decapotabilă. Și toaletele de la școala lui Luca, una din cele mai bune din București, care nu aveau, însă, hîrtie și săpun, și eram singura care ridica subiectul ăsta în ședințele cu părinții, dar nimeni nu-mi lua partea, în timp ce toți continuau să strîngă bani pentru fețe de catedră și floricele pe pereți.

După plajă, încerc, într-o zi, să refac plimbarea altădată „reglementară“ spre Olimp, pînă la hotel Amfiteatru și/sau Panoramic (le confund între ele). De ceva timp hotelurile astea, care, în adolescența mea, mi se păreau supremele chestii de pe litoral, de care nu m-aș fi putut atinge (am făcut într-o noapte o baie în piscina unui dintre hoteluri cu niște prieteni ocazionali și, deși am murit de frig, am considerat-o aventura vieții mele), sînt părăsite și aproape complet prăbușite. Anul ăsta prăbușirea era mai evidentă, derizoriul mai dramatic. Dar voi continua altă dată.

Foto: Iaromira Popovici