Serul fericirii

7 martie 2012   Societate

Pe una dintre străduţele liniştite mărginite de case de prin Vatra Luminoasă stă un tip extraordinar. Se ajunge la el cu recomandări tainice, după ce treci mai multe teste care-ţi măsoară gradul de inserţie socială, vizibilitatea publică şi calităţile fizice. Intri în casa lui numai după un schimb de parole ca în filmele cu partizani. Tipul ăsta îi injectează pe cei aleşi cu serul fericirii. Un ser care te păstrează veşnic tînăr.

Dacă tot ce v-am povestit eu mai sus n-ar fi o invenţie gogonată, cîţi dintre noi ar alege fără crîcnire calea eternei tinereţi? Aş băga mîna în foc că majoritatea. Ăsta a fost şi primul meu gînd atunci cînd am început să citesc romanul unui jurnalist, Drew Magary îi zice, despre un asemenea minunat medicament. Toate argumentele la îndemînă, de la cele mai frivol-cosmetice („ce bine, s-a zis cu ridurile“) pînă la cele filozofice de crîşmă („oo, alte perspective deja asupra rostului individului pe pămînt“) mă duceau vijelios spre alegerea unui veşnic status al unei femei la vreo treizecişiceva de ani, care n-o să mai fie nevoită să mintă niciodată în legătură cu vîrsta. Nu m-am gîndit nici un pic că, de pildă, s-ar putea să muncesc 400 de ani, sau că n-ar fi atîtea locuri de muncă cîţi doritori, sau că sistemul de pensii s-ar duce naibii. (Staţi, unele dintre chestiile astea se întîmplă oricum, nu?) Cartea lui Magary coboară toboganul unei distopii covîrşitoare. Lucidă, argumentată, urbană, alertă, e un avertisment legat de „ai grijă ce-ţi doreşti“. N-o să vă stric plăcerea de a citi romanul şi n-o să vă spun mai multe.  (Se intitulează The Postmortal şi a apărut în 2011 la Penguin.)

O să mă gîndesc însă împreună cu dumneavoastră la visul unei eterne tinereţi şi la cum e vîndută ea în toate rafturile consumabile ale lumii noastre. O vinde medicina estetică. Botoxuri care paralizează nervii mici vinovaţi de labele de gîscă produse de surîsuri şi de ridurile de pe frunte ale încruntării. Vedem prin reviste şi la televizor cohorte de femei cu feţe imobile, cu ochii morţi. Chirurgii ale pleoapelor mai mult sau mai puţin reuşite. Faldurile de sub bărbie trase, decupate şi cusute pe după urechi, operaţii care scot şiruri de păpuşi japoneze cu pielea perfect întinsă şi lucioasă.

O vînd magazinele de cosmetice. Toate cremele sînt unice şi garantează rezultate în cam două săptămîni. Vopselele de păr acoperă orice tentativă de a ieşi în lume a vreunui onorabil fir de păr alb. La revedere celulită, adio vergeturi.

Tinereţea de care ne e atît de greu să ne despărţim o vînd şi tot soiul de diete minunate. Dezintoxicări, vitaminizări, antioxidanţi, omega 6. Căutăm să nu ne despărţim de ea în sălile de sport. Nu ştiu cît de multă plăcere de a face pur şi simplu un efort intens şi mişcare e în toate doamnele şi domnişoarele de acolo (mă includ în întrebarea asta), dar sigur e o hotărîre scrîşnită de a termina cu burţile lăsate şi cu braţele fleşcăite.

Tinereţea e vîndută în mall-uri. „Vaaai, doamnă, dar ce tînără vă arată!“ îi spunea zilele trecute o jună vînzătoare unei tanti coapte care proba o beretă cu ştrasuri. Pantaloni mulaţi şi geci scurte pe persoane cărora le-ar fi stat mai decent într-un palton. Bluze fără mîneci pe braţe fanate. Să fie pur şi simplu o alegere conştientă şi asumată, o orbire, să fie eterna goană după glorioşii ani aurii ai tinereţii? Habar nu am. Înţeleg însă că despărţirea e foarte grea. Doare. Înţeleg şi văd că sînt moduri şi moduri de a spune „la revedere“. Am văzut oameni în vîrstă cu riduri frumoase care spun grafic şi pe şleau poveştile bucuriilor şi durerilor prin care au trecut. Sînt împăcaţi cu sine, cu vîrsta lor şi cu ce le-a mai rămas de trăit. Alţii se agaţă cu înverşunare de miracolul conturat din ce în ce mai veşted al tinereţii şi sfîrşesc prin a fi caraghioşi.

Încep să mă băbesc şi eu. Aveam zilele trecute lăsat pe birou un iPod cu muzichiile pe care le ascult în metrou. Trece prin preajmă unul dintre muuult mai tinerii mei colegi. „Ce cool, zice, un iPod... vintage!“ M-am uitat uimită la el. „Doamne fereşte, vintage? Dar de cînd?“

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.

Mai multe