Sentimentul de „acasă“

Să te simți „acasă“, deși pare un loc comun, e, după mine, mare lucru. Să simți că ți-ai găsit locul, că oamenii și împrejurimile „se asortează“, măcar într-o oarecare măsură, cu tine. Că ești confortabil în pielea ta și în raport cu spațiul în care te afli. „Locul“ în care te afli nu e, desigur, strict spațiul fizic în care te găsești – deși contează și acesta suficient de mult. E spațiul fizic amestecat cu conotațiile lui afective și influențat considerabil de raporturile tale cu el. Într-un „loc de muncă“ unde nu-ți place ce faci, de pildă, te vei simți, probabil, mereu nelalocul tău. Inadecvat.

Așa mi s-a întîmplat mie, cel puțin. Nu mă simțeam în largul meu în diverse locuri în care am încercat să lucrez. Am lucrat, pentru o perioadă, de pildă, la România liberă. Chiar la o secție care se putea numi „tare“ pe atunci: cea de eveniment. Cele cîteva ore ale dimineții pe care trebuia să mi le petrec acolo, așteptînd subiecte „fierbinți“ pe care să le „acopăr“, gen tuberculoza la vaci (cea mai tare lovitură a mea de atunci), într-o spațiu de-o impersonalitate covîrșitoare, rece, gol și fără haz, au fost unul dintre motivele pentru care am plecat.

La fel, puținul timp cît am ținut ore la Facultatea de Limbi Străine. Țineam ore de texte, la engleză, iar în pauză trebuia să merg în Catedra de engleză. Catedră care, în mintea mea, era legată de profesorii mei, de temerile și emoțiile mele cînd intram acolo, să-mi depun vreo lucrare în-tîrziată. Un loc aproape mitologic, pe care încă-l priveam cu reverență și stînjeneală, și unde nu simțeam nicicum că m-aș putea potrivi (e adevărat că nici orele mele pe acolo nu au durat prea mult).

Cînd am ajuns la Dilema (care nu era încă veche), pe de altă parte, am avut aproape imediat senzația de acasă. Masa uriașă și neregulată de acolo, unde ne adunam toți, îmi amintea, pe undeva, de cea asemănătoare la care desenam, cînd eram mică, alături de tatăl meu, care lucra acolo. De asemenea, atmosfera boemă, în care nimeni nu forța pe nimeni să facă ce nu-i plăcea și programul era liber, fără să fie inexistent, m-au făcut să mă simt acasă din prima.

Cel mai acasă mă simțeam în apartamentul nostru de două camere din Șoseaua Giurgiului. Pentru alții, cel mai înghesuit apartament, plin de cărți, haine și jucării, în care eu, copil fiind, eram singura care mă lăfăiam într-o cameră separată, părinții mei împărțind una de trecere. Nimic din toate astea nu avea nici o importanță, în ce mă privește. Acolo am fost cu siguranță acasă. Atunci cînd era să ne mutăm într-o casă mult mai mare și mai somptuoasă, a unei prietene care emigrase în străinătate, mi s-a părut coșmaresc. Noroc că n-am avut destule pile, în regimul de atunci, cît să luăm casa, pe care am găsit-o într-o zi sigilată.

M-am simțit acasă și în următorul apartament în care ne-am mutat, cel de pe lîngă Piața Lahovary. Deși, cînd l-am luat, la parter fiind, era inundat. Întunecos și igrasios. Deși acolo s-au întîmplat și multe lucruri negative, printre care boala și moartea tatălui meu (e adevărat, nu a murit acasă, ci doar în perioada în care stăteam acolo).

La un moment dat, prin anul doi de facultate, a trebuit să plec de acolo, să mă mut. Din varii motive, acolo nu mai puteam sta. Nu mă mai simțeam acasă, nu mă mai simțeam în siguranță. Camera mea, cu biroul la care puteam să lucrez și să gîndesc, afișul meu cu Beatles de pe pereți, scaunul ușor șubred, cu perna în carouri cusută de bunicul meu, pe toate a trebuit să le las în urmă. Și să hălăduiesc prin case de închiriat, apoi chiar ale mele, în care nu am simțit că mi-am găsit locul. În care nu m-am simțit, decît parțial și uneori, acasă.

Abia după ani, în casa în care stau acum, sentimentul de „acasă“ a revenit. Mi-am găsit un birou, cu obiectele de pe el și cu geamul de alături, la care, dacă stau, mă regăsesc pe mine și un spațiu căruia îi aparțin. Unde mă simt, dacă nu întotdeauna, măcar uneori, confortabil, în largul meu. Așa cum, în exterior, confortabil mă simt doar în anumite zone, cele în care mi-am petrecut copilăria și adolescența, pe lîngă Parcul Tineretului și pe Magheru (mitul Giurgiului a picat, pentru că acolo, în interiorul apartamentului era tot hazul, nu prea ieșeam afară). Și, de curînd, am descoperit, cu stupoare, că m-am simțit destul de acasă la Belgrad. De unde a venit tatăl meu (de fapt, în Belgrad a stat o perioadă, a venit propriu-zis din Vîrșeț). E adevărat, acolo e mormîntul lui, acolo am rude. Dar am fost de puține ori acolo, nici nu mă pot lăuda că știu limba. Și totuși, într-un mod ciudat, telenovelistic, am avut acolo sentimentul de acasă. Cel mai în largul meu mă simt cu mătușa mea de 80 de ani din Belgrad: ea nu știe o boabă de română și nici alte limbi străine, eu – doar cîteva cuvinte și expresii în sîrbă. Și totuși, stăm de vorbă și ne înțelegem. Așa cum ea se înțelegea și cu mama mea, care nici ea nu știa sîrbă.

Una peste alta, am fost fericită că mai e un loc pe lumea asta în care să mă simt, măcar un pic, acasă.