Şedinţele cu părinţii

Comunicarea dintre şcoală şi părinte se realizează, conform normelor Ministerului Educaţiei, prin şedinţe cu părinţii (unde sînt prezentate teme generale de educaţie a copilului), consultaţii (în care se discută problemele individuale ale elevilor), scrisori, convorbiri telefonice etc.

Teoretic, acest sistem de informare reciprocă asupra educaţiei copilului ar trebui să fie suficient pentru ca evaluările semestriale sau finale să nu reprezinte o surpriză enormă pentru nici una dintre părţile adulte: părintele, bine informat pe parcursul anului şcolar, ştie care sînt dificultăţile pe care le întîmpină copilul său la învăţătură, iar dascălul ştie care este situaţia familială a copilului (program zilnic, schimbări majore, timpul petrecut sub supravegherea părinţilor etc).

Practic, lucrurile stau un pic altfel: poveştile adulţilor, de pe ambele părţi ale baricadei, despre cum se desfăşoară comunicarea părinte-şcoală scot la iveală mai curînd nemulţumiri şi conflicte mocnite, decît eficienţă şi încredere (îndeosebi la gimnaziu şi liceu). Întîlnirile dintre profesori şi părinţi – şi mă refer aici în special la cazurile în care subiectul discuţiei este un copil care întîmpină dificultăţi în cadrul programului şcolar – îi transformă pe cei doi în adversari ireconciliabili: încasează pe rînd acuzaţii, reproşuri, se justifică fiecare după puteri, fac apel la instanţe superioare, reclamă conjuncturi sociale nefavorabile (salarii mici, program încărcat) şi transferă orice responsabilitate asupra celuilalt.

Este firesc, pe de o parte, ca discuţiile de acest fel să aibă momente tensionate: eşecul şcolar nu poate lăsa indiferent nici pe părinte, nici pe dascăl, naşte sentimente de vinovăţie şi strategii de apărare şi de evidenţiere a efortului propriu, mai mult sau mai puţin inspirate. Pe de altă parte, cred că cele mai multe dintre conflictele ivite între dascăl şi părinte se nasc în urma unor aşteptări nerealiste, neverosimile, dar şi neexprimate adecvat, pe care cei doi le au unul de la celălalt. Ca profesor îmi doresc – şi aşa e şi normal – ca părintele cu care discut să fie (bine) informat cu privire la programa şcolară, să ştie care sînt atribuţiile şcolare ale copilului său, să solicite, ori de cîte ori simte nevoia, informaţii despre situaţia şcolară a acestuia, iar cînd este nemulţumit de rezultate să mă privească ca pe un partener în rezolvarea problemei, şi nu ca pe o sursă a problemei. Ca părinte, îmi doresc – şi aşa e şi normal – ca dascălul copilului meu să-mi vorbească despre situaţia lui şcolară într-o conversaţie privată – şi nu în faţa clasei de copii sau părinţi –, să reacţioneze eficient cînd îi povestesc despre dificultăţile de relaţionare ale copilului meu cu (unii) colegi sau cu cel aflat la catedră, să mă ajute să găsesc soluţii în remedierea problemelor, şi nu să formuleze acuzaţii.

Un dialog eficient între părinţi şi şcoală nu poate începe decît de la încredere în bunele intenţii ale celuilalt, în buna lui credinţă. Motivele pentru care un copil întîmpină dificultăţi mai mici sau mai mari în adaptarea la programul şcolar nu pot fi înlăturate atîta timp cît ele devin tot atîtea prilejuri de aruncat vinovăţia dintr-o parte în alta. Dimpotrivă, ele vor fi amplificate de conflictul dintre adulţi. În definitiv, scopul consultaţiei cu părinţii – după cum îi spune şi numele – este acela de a găsi cauze şi soluţii, şi nu acela de a anihila partea adversă. 

Maria Iordănescu este psiholog.