Secretul veşniciei

Nu toate realizările sînt pe măsura proiectelor. Teama ancestrală a omului pentru lucrul nou creat este confirmată de istorie. O continuă pendulare între avînt nemăsurat şi susceptibilitate maladivă, un amestec de speranţă şi îndoială, de luciditate şi viziuni catastrofale – iată decorul în care ne mişcăm. Cortegiul de neajunsuri ce însoţeşte multe dintre izbînzile noastre nu ne mai sperie. Ne interesează numai scopul final, el ne este ţinta, indiferent de obstacole. Şi, de multe ori, tocmai barierele apărute în cale ne absorb energia destinată unui ţel măreţ.

Nici omul nu pare a fi zămislit pe măsura proiectului.

„Îmi place începutul Bibliei“, zice C. Noica. „Dumnezeu face lumina şi apoi vede că e bună. Face uscatul şi apele şi vede că sînt bune. Numai la om nu vede asta. Să fi fost de la sine înţeles? În orice caz, întîi creează şi pe urmă stă să judece. Numai noi, leibnizieni înnăscuţi, cerem ca programul să preceadă fapta.“

Neajunsul este că nici autorul nu bănuieşte limitele propriului program. O viaţă de om este adesea insuficientă pentru a-ţi duce pînă la capăt proiectele, devenite adesea obsesii. În curgerea ireversibilă a timpului, alte minţi mai luminate sau mai înceţoşate dau alte direcţii proiectului, îmbogăţindu-l sau, nu de puţine ori, sărăcindu-l. Orientările în conceperea celor mai îndrăznețe programe țintesc, în general, latura practică, utilitatea. Desigur, în anumite cazuri, nici latura distructivă nu a fost neglijată, ba chiar favorizată. Istoria stă mărturie.

Omul a creat roata pentru căruţă, dar a pus-o şi la tun; a şlefuit cuţitul pentru vînat, dar şi-a ucis şi semenul cu el; a creat dinamita urnind munţii din loc, dar, vai, a făcut şi munţi de cadavre; operează cu laser, dar şi ucide cu el; a descoperit dezintegrarea atomului şi a dezintegrat lumea…

Este adevărat, sîntem tot mai mulți judecători decît creatori. Un cercetător îndrăzneţ, sau un filozof pesimist, locuieşte în fiecare dintre noi. Prea multe realizări le vedem în negru, mai ales dacă sînt ale altora. Orice pas înainte a fost făcut la umbra îndoielii. Smulgînd focul zeilor, omul s-a înspăimîntat: va fi prăpăd, şi-a zis, vom pieri cu toţii! Era mai bine fără el. Dar, ca de atîtea ori, utilul a învins nefastul.

În secolul apariţiei locomotivei – un secol al mecanizării –, valurile de protest au curs de peste tot. Şi, culmea, şi-au pus cenuşă-n cap şi oamenii de ştiinţă, cei chemaţi să justifice îndrăzneala tehnică. Nu va avea nici un viitor, şi-au zis unii, iar doctorii se întrebau alarmaţi dacă inima va rezista la această viteză. Şi ce viteză: treizeci de kilometri pe oră! Dar, în ciuda sumbrelor preziceri, realizarea s-a impus şi a luat o anvergură fără precedent. Viaţa nici nu mai este de conceput fără omniprezentul tren.

Descoperirea dezintegrării atomului a fost însoţită de sumbre prorociri. O teamă justificată: prima utilizare a fost împotriva omului însuşi. Ziceai „atom“ şi gîndul îţi zbura spre dezolantele peisajele „lunare“ de la Hiroshima şi Nagasaki, emblemă sumbră a spiritului destructiv al omului. Mai tîrziu, au apărut şi aplicaţiile paşnice: producere de energie electrică, aplicaţii medicale etc., dar prima impresie a rămas adînc întipărită în memoria umanităţii.

Emil Cioran, în Caiete I, Editura Humanitas, își amintește: „Cînd, după războiul din 1914, s-a introdus electricitatea în satul meu, țăranii s au pus toți pe murmurat. E diavolul, e diavolul, se auzea aproape de pretutindeni. Iar cînd, în fine, a fost instalată și în biserici (erau trei!), au rămas fără grai. E Anticristul, e sfîrșitul lumii“.

Nu de puţine ori omul devine sclavul propriilor realizări. Umberto Eco vede în telefonia celulară un atentat la spiritul de libertate, o îngrădire a independenţei individului. Un beneficiar al acestei tehnici l-ar întreba, puţin maliţios, pe prolificul scriitor italian dacă tirajul cărţilor sale nu este tot o formă de dominare a spiritului. „Ce înseamnă tirajul de douăzeci şi două de milioane pe lîngă cele cinci miliarde de oameni ai planetei?“ – se plîngea Umberto Eco.

Dar informatica? Prezenţa unui ordinator în fiecare casă va fi una din marile realizări ale acestei acaparatoare ştiinţe. O nouă religie – informatica – porneşte la cucerirea lumii. Un nou zeu apare la orizont: Internetul. Ca orice dogmă, a creat destui fanatici şi idioţi, deopotrivă. Depinde de devoţiunea faţă de cult. Un poet, precum Kányádi Sándor, crede că „asimilarea Internetului de către un popor echivalează cu creştinarea acelui popor“.

Yuval Noah Harari – în Homo deus. Une brève histoire de l’avenir, Albin Michel, 2017 – vorbește de iminența unei noi religii: „Dataism“. Nici creștinism, nici islamism, nici budism, ci un nou „crez“ determinat de noile tehnologii, de inteligența artificială și imensitatea bazelor de date. O rupere semnificativă de nivel, o trecere de la viziunea „homocentrică“ la viziunea „datacentrică“, în fond o „transferare a autorității de la om la algoritmi“. Unde va mai fi omul în acest flux de date? Dacă va mai fi!

O ultimă noutate – cine mai ştie care-i ultima? – în domeniul biologiei este clonarea, cuvînt generator de teamă și confuzie printre semeni. Să vezi acelaşi specimen uman în zeci de exemplare nu va mai fi un lucru ieşit din comun. Cu noile experienţe în domeniul biologiei, totu-i posibil. Desigur, insolitul nu va lipsi. Directorul Institutului de Studii Biologice din Moscova, acelaşi institut care se îngrijeşte de mumia genialului dascăl al proletariatului, este optimist: „Cu eforturi intensive este posibilă clonarea lui Lenin, deoarece structurile celulare şi codul genetic au fost bine conservate“.

După un secol de la moarte, ar fi posibil să-l întîlnim pe Lenin pe stradă sau, de ce nu, la coadă la vodcă într-o cîrciumă dincolo de Urali, acolo unde, conform afirmaţiei lui André Glucksmann, „A întîlni seara un siberian treaz echivalează cu a întîlni un marţian“.

Oriunde l-am întîlni, să-l salutăm tovărăşeşte şi să-i mulţumim pentru vechiul îndemn: „Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi!“ Această lozincă ne-a dus la descoperirea secretului veșniciei.

Bată-te să te bată, Vladimir Ilici! 

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.