Se întîmplă duminica

N-am avut niciodată o rutină clară a programului zilnic de la serviciu. Nici a week-end-urilor, a sărbătorilor legale sau a zilelor de concediu, bifate destul de rar. Din cauza sau, mai bine zis, datorită profesiei pe care mi-am ales-o, îmi e aproape imposibil să trasez niște granițe ferme într-un calendar. Există mici voluptăți, cum ar fi o petrecere pînă tîrziu într-o seară de peste săptămînă, plimbări în mijlocul zilei sau dimineți în care mă trezesc la ora la care oamenii își iau copiii de la grădinița de lîngă blocul meu. Dar mai sînt și evenimente speciale, alegeri parlamentare, interviuri care nu țin cont de timp, la fel și minute de emisie care trebuie umplute și pagini care pleacă la tipar obligatoriu pline, în fiecare marți. Un lucru nu s-a schimbat pentru mine, de cînd eram copil (și ziua mea preferată era „vineri seara”) pînă în prezent: felul în care detest duminicile din tot sufletul.

„Sunday blues”, sau depresia de duminică, ori spaima sfîrșitului de săptămînă, cum vreți să-i spuneți, nu este ceva cu care să fii diagnosticat la un control de specialitate. Fenomenul este însă mai răspîndit decît am crede, doar că nu se vorbește suficient de des despre el – nu la fel de mult ca despre frica de înălțimi sau de clovni, de exemplu. Pe scurt, este o stare de tristețe, iritabilitate, lipsă de speranță sau de motivație. Un sentiment că tot ce vei avea de făcut începînd de a doua zi este copleșitor, greu de îndeplinit bine și imposibil de terminat. Psihologic, apare cînd percepem o oarecare amenințare venind dinspre viitor – ca orice anxietate.

Tristețea zilelor de duminică a fost identificată și analizată cu decenii în urmă. Pe 8 septembrie 1991, The New York Times publica un articol numit „It’s Sunday Afternoon and Here Come the Blahs“ („E duminică după-amiaza, iată și deprimarea“, într-o traducere aproximativă), care oferă posibile cauze ale acestei manifestări: programul normal de somn dat peste cap în zilele libere, consumul de cafea sau de alcool, grijile financiare, dar și neplăcerea generată fie de serviciul pe care îl avem, fie de toate problemele casnice pe care trebuie să le rezolvăm. Articolul menționează că termenul de „nevroză de duminică” a apărut pentru prima dată în 1919, într-o lucrare a psihanalistului maghiar Sándor Ferenczi. Observînd la pacienții săi o ieșire supărătoare la suprafață a unor amintiri reprimate, tocmai în această zi considerată liberă, el a definit fenomenul ca fiind o exacerbare a simptomelor nevrotice și psihosomatice în zilele de duminică.

Întorcîndu-ne în timpurile noastre, trupa The Strokes a compus chiar o piesă cu titlul „Why Are Sundays So Depressing“ („De ce sînt duminicile atît de deprimante“), inclusă într-un album apărut în 2020, cu care a și cîștigat un premiu Grammy. „Am ajuns la concluzia că prea mult timp liber e ceva rău”, zic versurile, cumva în asentimentul cercetărilor de la începutul secolului trecut.

Specialiștii în natura umană susțin că a avea o zi proastă duminica este un obicei creat, nu o afecțiune. Și, ca orice obicei, nu e imposibil să fie anulat, înlocuit cu altele, agreabile. Întreaga zi poate fi regîndită astfel încît să conțină lucruri plăcute, cu ridicat din pat de îndată ce te trezești, ca să nu-i dai timp creierului să înceapă să rumineze. Un somn cu același orar ca în timpul săptămînii, fără dispozitive „de conectare” la trezire și la culcare, plimbări în natură, mișcare de orice fel. Mîncarea preferată, o carte bună, un film bine ales, prieteni de calitate. Lucruri la îndemîna oricui.

O soluție ar mai putea fi să faci din duminici zile în întregime pentru tine, în care urgențele altora să nu devină importante în orarul tău. Sau să înșiri o listă cu treburile de rezolvat în lunea care urmează, sau chiar una pe toată săptămîna. Ca în orice anxietate, negarea ei nu duce la nimic bun, nici sloganurile gen „duminica asta decid să fiu fericit”. Antidotul anxietăților este întotdeauna rămînerea în prezent. Nu de alta, dar marile dezastre pe care ni le imaginăm nu se vor întîmpla niciodată cum credem noi (sau au trecut deja).

Am citit odată pe un blog vechi, care acum nu mai există, constatarea că mai toți prezentatorii de la radio se entuziasmează de venirea week-end-ului, încep de miercurea să-i anunțe pe oameni cîte zile mai sînt și să numere orele, fără să realizeze că, de fapt, pentru unii, sfîrșitul de săptămînă e cel mai greu de dus. Cînd toți ceilalți sînt prinși cu familiile și cu poveștile lor și se retrag înainte de miezul nopții, ca Cenușăreasa, taman cînd e mai mare nevoie de ei. Cînd „demonul amiezii” găsește străzile orașului goale și soarele aparent încremenit, refuzînd să apună. Cînd, luni dimineața la ora 5, pînă și mașina de gunoi care face un zgomot infernal între blocuri e semn că viața a reînceput.

Rutina mea de duminică mai puțin albastră este să scriu articolul pentru rubrica din Dilema veche, inclusiv pe cel de față.

* * *

It’s Sunday Afternoon and Here Come the Blahs (The New York Times, 8 sept. 1991)

Why Are Sundays So Depressing (The Strokes – The New Abnormal, 2020)