Scriitori în închisori

27 iulie 2016   Societate

– de ce ordonanţa Guvernului Cioloş este un semieşec –

Cu puţin timp în urmă, Guvernul României a soluţionat, pe calea ordonanţei de urgenţă, problema activităţii ştiinţifice din regimul privativ de libertate şi modalitatea de acordare a privilegiilor pentru desfăşurarea acestui tip de activitate. Astfel, ordonanţa de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a stabilit că activitatea ştiinţifică desfăşurată de condamnaţii din regimul penitenciar va fi răsplătită cu scăderea din perioada de executare a pedepsei date prin condamnare a 20 de zile, indiferent de volumul acestei activităţi; anterior suspendării la data de 9 februarie a.c., art. 96 alin. 1 lit. f din Legea 254/2013 privilegia activitatea ştiinţifică prin scăderea pedepsei cu 30 de zile pentru fiecare „lucrare ştiinţifică publicată“ ori „invenţie şi inovaţie brevetată“. De asemenea, a introdus un articol nou (art. 96) menit să stabilească „procedura elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii brevetate“. 

Aşa cum se prezintă reglementarea care va începe să producă efecte din data de 31 august, ceea ce rămîne neschimbat în raport cu reglementarea anterioară este acordarea de privilegii pentru activitatea ştiinţifică desfăşurată de condamnaţi. Ceea ce se modifică sînt două aspecte de ordin cantitativ: scăderea zilelor executate de la 30 la 20 pentru activitatea ştiinţifică şi eliminarea criteriului numeric, căci privilegiul se acordă pentru activitatea intelectuală (ştiinţifică, invenţie-inovare) în ansamblu, iar nu pe „bucăţi“. Ceea ce se introduce cu titlu de noutate este o procedură de filtrare a caracterului ştiinţific al activităţii intelectuale desfăşurate în penitenciar. 

Întrebarea e dacă această soluţie acoperă fondul problemei. Înainte de a analiza această intervenţie legislativă, trebuie spus că evaluarea soluţiei propuse de Guvern prin ordonanţa de urgenţă se face ţinînd cont de contextul social-politic actual şi de natura ştiinţei, aşa cum aceasta a fost formulată de Aristotel şi practicată la scară (tot mai largă) începînd cu perioada Umanismului şi a Renaşterii. Din punct de vedere social-politic, dezbaterea privind eliberarea condiţionată a condamnaţilor pe baza activităţii publicistice din penitenciar a fost una dintre cele mai vii şi probabil cele mai importante dezbateri de după 1989. A fost vie prin intensitate şi importantă prin miză. Din păcate, soluţia propusă de Guvern în ordonanţa de urgenţă oferă o remediere a situaţiei, dar nu şi o rezolvare a ei. 

Într-un interviu acordat Agerpres, ministrul Justiţiei a spus că soluţia pe care o va adopta Guvernul Cioloş va fi aceea de a reveni la varianta elaborată de Guvernul Ponta în 2013, prin care se acordau 20 de zile pentru toate lucrările. Nu este clar dacă această soluţie ţine de natura unui guvern tehnocrat care, fiind lipsit de susţinere politică transparentă în Parlament, trebuie să modifice atît cît să nu deranjeze prea mult, ori reprezintă o cale de compromis între poziţia Consiliului Suprem al Magistraturii de a nu se modifica nimic şi poziţia opiniei publice (jurnalişti, dar şi cadre didactice, cercetători), care a cerut insistent şi uneori imperativ abrogarea acesteia. Indiferent de motivaţia acestei soluţii, un lucru este clar: intervenţia legislativă a Guvernului nu rezolvă cu nimic fondul problemei – cum şi în ce condiţii ştiinţa poate devenit un privilegiu personal? În plus, dacă considerăm antecedentele, nimeni nu trebuie să excludă în totalitate posibilitatea ca legiuitorul să aibă aceeaşi manifestare de voinţă atunci cînd va aproba prin lege această ordonanţă de urgenţă ca în clipa în care proiectul de guvern din 2013 a devenit Legea 254/2013: revenirea de la 20 de zile pentru toate lucrările la 30 de zile pentru fiecare lucrare publicată. Pe „principiul“ simetriei de opţiune instituţională, dacă Guvernul din 2016 a ţinut să revină la proiectul Guvernului din 2013, de ce Parlamentul din 2017 sau 2018 care va trebui să aprobe ordonanţa din 2016 nu ar vrea să revină la Legea 254, aşa cum a fost votată în Parlamentul din 2013? Această menţinere a propriului punct de vedere este cu atît mai uşoară cu cît Guvernul a evitat să fie mai transparent în metabolizarea soluţiei livrate: participanţii grupului de lucru şi intervenţiile lor, intervenţiile primite în inadmisibil de puţinele zile de consultare publică, motivarea alegerii membrilor în grupul de lucru etc. 

Voi argumenta că unica soluţie viabilă la problema de fond ridicată de gratificarea activităţii ştiinţifice desfăşurate în penitenciar ar fi fost abrogarea normei şi nu modificarea acesteia făcînd distincţia între fenomenul social angajat de lege şi impactul acesteia asupra ideii de ştiinţă. Cu riscul de a furniza un argument care să justifice poziţia Guvernului, Ministerul Justiţiei, prin vocea Ralucăi Prună, a fost coerent pe toată durata dezbaterii: a plecat de la existenţa unui fenomen social legat de activitatea publicistică din penitenciare (de la 14 lucrări în 2013 la 337 de lucrări în 2015, cu 165 de autori, potrivit datelor furnizate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor) şi a propus o soluţie menită să împiedice propagarea, mai departe, a acestui fenomen social. Pentru îngrădirea ori chiar diminuarea acestui fenomen social, aspectele cantitative sînt foarte importante: una este să scrii gîndind că pentru fiecare carte se consideră executate 30 de zile şi alta este să scrii ştiind că, indiferent de număr, te vei bucura, eventual, de doar 20 de zile. Este de văzut în ce măsură va scădea numărul de cărţi publicate per autor, dar, în schimb, va creşte numărul de autori care se vor prezenta în faţa organelor abilitate a stabili caracterul ştiinţific. 

Îngrijorător este însă altceva: ministrul Justiţiei a mai spus că „nu am găsit argumente suficiente pentru abrogare din partea instituţiilor cu care lucrăm“, adică CSM, reprezentanţi ai sistemului judiciar, Ministerul Educaţiei. Din nou trebuie recunoscut că afirmaţia ministrului Justiţiei este eliptică şi inadecvată în raport cu cerinţele şi incandescenţa dezbaterii publice: nu a găsit argumente suficient de multe (aspect cantitativ) sau suficient de puternice (aspect calitativ)? Dincolo de ceea ce s-a discutat în grupul de lucru, dacă ministrul Justiţiei ar fi dispus realizarea unui dosar care să acopere presa scrisă şi electronică a ultimilor aproape doi ani, atunci ar fi găsit suficiente argumente pentru cea mai fericită soluţie posibilă: abrogarea posibilităţii de a recompensa activitatea ştiinţifică din penitenciar şi, eventual, menţinerea recompensei doar pentru activităţi obişnuite de scris (fără cerinţa de a fi ştiinţifice şi publicate).

Ortega y Gasset scrie, în opusculul Misiunea universităţii, că „ştiinţa este o activitate prea sublimă şi delicată pentru a se putea face din ea o instituţie. Ştiinţa este recalcitrantă la constrîngeri şi reglementări“. Acesta este un mod de a spune că, deşi cercetătorii sînt afiliaţi unor instituţii, totuşi cercetarea se face doar la nivel strict personal. Aşa cum Ministerul Justiţiei a fost consecvent cu sine, tot aşa CSM a fost consecvent cu sine, ca instituţie, atunci cînd a avizat negativ abrogarea articolului şi a propus prin avizul consultativ adoptat în plen – în divergenţă de opinie cu Ministerul Justiţiei – diminuarea de la 30 la 20 de zile, însă păstrarea privilegiului pentru fiecare lucrare. Motivele invocate de CSM au fost, în esenţă, două: a) faptul că a scrie reprezintă un drept subiectiv şi că acesta nu trebuie îngrădit; b) echilibrul între activitatea fizică şi activitatea intelectuală.

Astfel, dacă existenţa normei legale (indiferent de conţinutul ei) a avut apărători în minister ca parte a puterii executive şi în CSM ca organ al puterii judecătoreşti, ştiinţa se pare că n-a avut nici unul, în ciuda prezenţei Ministerului Educaţiei în grupul de lucru. Era în interesul ştiinţei ca acest articol de lege pur şi simplu să nu existe. Chiar dacă fenomenul social al producţiei ştiinţifice în regim de penitenciar va fi ţinut sub control ori chiar diminuat prin intervenţia legislativă a Guvernului, în mod sigur ştiinţa va rămîne tot atît de afectată. Simpla existenţă a unei norme juridice care acordă beneficii pentru ştiinţa (aici includ nu doar lucrările ştiinţifice publicate, ci şi activitatea de invenţie-inovare) făcută în penitenciar, indiferent de valoarea şi modul în care acestea sînt acordate, este de natură să insinueze trei lucruri: a) ştiinţa se face în orice condiţii; b) ştiinţa reprezintă un drept subiectiv conferit de legiuitor şi nu obţinut prin efort personal şi vocaţie (deci profund nedemocratic); c) ştiinţa este un mijloc de gratificare personală şi nu orizont de aproximare a adevărului şi sesizare a erorii. Toate trei conduc, inevitabil, la decredibilizarea ştiinţei şi la diluarea ideii de ştiinţă. 

Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.

Foto: wikimedia commons

Mai multe