Școli, sfîrșituri, începuturi

În fiecare septembrie simțeam și simt, literalmente, nevoia unui început. E ceva în aer, atunci, care-ți dă, pe nesimțite, dar apăsat, semnalul trezirii la viață. Al unei noi treziri.

Încremenirea verii e un soi de hibernare: în aerul torid și uscat, care te sufocă precum un clopot uriaș, nu e loc decît de o amorțită așteptare prelungă. Dar cînd, pe la început de septembrie, simți, pentru prima dată după cîteva luni, că poți respira, că ceva mișcă în jurul tău, se trezește în tine, nesperat, aș zice, setea de viață. Îți vine chiar, de fiecare dată, să începi ceva nou. Nu știu cum se face, dar uiți, în clipele alea, toate eșecurile precedente, toate începuturile care n-au dus la sfîrșituri rotunde. Îți vine doar s-o apuci înainte, orbește, să încerci ceva iarăși, no matter what. Aerul tare de toamnă aurie e unul dintre cele mai puternice motoare de supraviețuire.

Așa am început, de altfel, toate masteratele pe care le-am făcut. Așa trebuie să fi fost și-n clasa întîi, cînd m-am îndreptat spre școală cu inima desigur deschisă, dar și oarecum îndoită. Pentru că aveam, la propriu, foarte puțin păr în cap, arătam ca un băiețel cam melancolic. Eram proaspăt ieșită dintr-un ghips care-mi ținuse si capul, și gîtul imobilizate după o operație de torticolis. Operația reușise chiar foarte bine, dar convalescența fusese lungă și sufocată, în mod plăcut, de grija celor din jur. Care reușiseră să-mi creeze, în cele cîteva luni, o lume infinit mai bună decît cea exterioară. Cocoloșirea asta, amestecată cu părerile tatălui meu, expuse mai în glumă, mai în serios, cum că școala mai mult te prostește decît te deșteaptă (nu, nu era un extremist, se referea doar la obligativitatea conformării și la încartiruirea în sistem pe care această etapă a vieții le presupunea, într-o epocă în care sistemul era Big Brother), nu m-au făcut prea nerăbdătoare să încep o nouă fază existențială. Poate întrucîtva speriată. Dar mai curînd indiferentă. Urma să pășesc, pentru că așa era cutuma, pentru că asta era etapa vieții care urma, într-o lume a altora, în lumea oficială. Unde nu făceam eu regulile, și nici familia mea. Ci un sistem totalitar. Unde nu mai era loc, cel puțin nu unul central, nici pentru Zîna Mării, nici pentru Moș Crăciun. Unde nu puteam vorbi despre anumite lucruri, mi se atrăsese atenția (era un „joc” de supraviețuire, ca-n La Vita è bella), precum despre „lumea cealaltă” în care începuseră să emigreze o parte din rude și din prietenii de familie.

Poate din toate aceste motive nu-mi amintesc mare lucru despre prima zi de școală. Am vreo două poze cu mine, una din bancă și alta de la ieșire, cu alte două fete. În ambele am un aer visător și ușor pierdut, ca și cum, deși mă aflu în tablou, nu fac parte cu adevărat din el. De altfel, dacă-mi scormonesc mai adînc în minte, ies la iveală chiar niște nemulțumiri din legendara zi: îmi amintesc, ca prin ceață, că nu am fost deloc fericită că am fost așezată în spate, în penultima bancă de pe rîndul de la geam. Și cu atît mai puțin că mi se alesese drept coleg de bancă un băiat (care, mai tîrziu, s-a dovedit foarte la locul lui, de altfel). Și, în încheierea momentului, nu cred că eram cine știe ce încîntată de faptul că purtam uniformă. Nu cred că aveam profunde păreri pe tema asta la acea fragedă vîrstă, doar știu că instinctiv, pe undeva, pur și simplu nu-i înțelegeam rostul.

Data de 15 septembrie (căci atunci începeau școlile pe vremea aceea, era bătut în cuie) avea, pentru mine, și o altă semnificație: era ziua mamei mele. Avea să devină, în mintea mea, o asociere interesantă: sfîrșitul perioadei de libertate și plăceri și ziua mamei mele, care era, într-un fel (sau în toate felurile posibile), reprezentanta lor, promotoarea acestora. Care, de fiecare dată, refuza să și-o serbeze. Refuza să accepte trecerea timpului. Dar accepta de fiecare dată, totuși, un buchet de flori: de obicei, unul uriaș, de crizanteme ori dalii, din piață.