Școli private, școli de fițe?

22 februarie 2024   Societate

Cînd eram foarte tînără și făceam aproape orice ca să supraviețuiesc, am acceptat un job la o școală privată – profesoară la un curs opțional de jurnalism, un afterschool, cum se zice acum. Nu aveam nici o experiență sau pregătire pedagogică, dar mi-am zis că o să mă descurc cumva, îi voi învăța pe copii din experiența mea de jurnalist de teren, vom concepe împreună revista școlii și ne vom distra. Încă de la prima întîlnire mi-am dat seama că, de fapt, copiii nu voiau să învețe nimic, iar scopul cursului meu era doar să umple un timp mort între finalul orelor „normale” și momentul în care părinții îi luau acasă, școala nu avea ce face cu ei și îi plasa pe la diverse opționale din astea. Așa că m-am trezit într-un soi de postură de guvernantă „creativă” pentru patru fetițe și doi băieți de clasa a V-a și a VI-a. 

Școala era la mama naibii, undeva prin Pipera, care nu începuse încă să se dezvolte din punct de vedere imobiliar, însă mă prelua bus-ul școlii de la Obor, așadar aveam transportul asigurat. Bus-ul îl împărțeam de fiecare dată cu profesorii de pe la alte „opționale”, niște tineri rătăciți ca și mine prin peisajul încă de tranziție al anilor 2000 în care școlile private abia se inventaseră. Cu profesorul de karate, adică sensei – un băiat musculos și energic, cu profa de balet – o fată serafică și cu profa de pictură – o artistă în mizerie (de altfel, între timp a ajuns foarte apreciată, bravo ei!). Nu înțeleg pe ce criterii părinții alegeau pentru aceste opționale baletul sau karatele în detrimentul jurnalismului sau picturii, dar îmi imaginez că nu conta prea mult, copiii trebuiau să rămînă în școală și să învețe ceva, orice. „Elevii” mei erau copii de bani gata și mi-am dat seama din prima clipă că nu voi reuși să-i controlez decît dacă țip. Iar eu nu știam cum să țip într-un mod eficient și oricum aflasem că la școlile private nu se urlă la copii. Așa că i-am luat cu binișorul – am încercat să le „predau” noțiuni de bază despre cum se fac știrile, reportajele, interviurile, le-am dat exemple cît mai vii din presă și de pe la televizor, m-am pregătit cu materiale didactice. Nu-i interesa nimic. Fetițele, mai ales, alcătuiau o gașcă indestructibilă, un fel de „pisicile războinice” care afișau un aer de superioritate față de cei doi băieți, mai timizi, dar mai ales față de mine. În timpul cursului se urcau pe bănci, se țineau de mîini și lălăiau în cor hit-uri la modă, dansau, iar cînd încercam să-mi iau în serios rolul de profesoară, „Hai, copii, ia să vedem, cum se face o revistă?”, se întorceau pur și simplu cu spatele, ignorîndu-mă. O singură dată m-am enervat și chiar am încercat să-mi impun autoritatea, le-am dat ceva de lucru, iar una dintre fetițe, cea mai răsfățată dintre toate, s-a enervat și mai tare decît mine și mi-a spus: „Să știi că mă piș pe ora ta! Și te spun lui tata care o să te dea afară din jurnalism!”. Am aflat ulterior că tatăl ei era un mogul de presă, iar maică-sa chiar era jurnalistă. Mama unei alte fetițe din gașcă era creatoare „de modă”, avea o emisiune la TV și deținea un lanț de magazine de haine. Și tot așa. Păi, cum să mă pun eu, o jurnalistă săracă, la început de carieră, cu astfel de copii?

Pînă la urmă am capitulat și le-am lăsat să facă ce-or vrea și să se joace de-a ce vor ele, doar să treacă cît mai repede o oră și jumătate și să plecăm cu toții pe la casele noastre. La un moment dat, am reușit o reconciliere cu gașca de fetițe, atunci cînd am primit din partea conducerii școlii niște fise pentru automatul de cafea din hol la care copiii nu aveau acces. S-au rugat de mine să le iau cappuccino, le-am luat ciocolată caldă, au fost mulțumite și la cursul acela am scris împreună, la sugestia lor, o știre despre doi vecini care se ceartă și își dau unul altuia cu sapa în cap. Dincolo de partea amuzantă a poveștii, nu m-am mai simțit niciodată atît de umilită în fața unor copii. De altfel, după vreo șase luni am și renunțat la curs, apăruse pe piață un nou ziar, poate chiar al mogulului cu pricina, și m-am angajat ca reporter. 

Anii au trecut, fetițele „războinice” au crescut, probabil că acum sînt femei în toată regula, care au reușit în viață cu sprijinul familiilor lor, față de un astfel de destin am senzația că eu și alții ca mine n-am evoluat prea mult. Am ajuns, în schimb, în foarte multe școli, de data aceasta în postura de scriitoare. Atît în școli de stat, cît și în școli private, n-am făcut niciodată diferențe între ele, sînt copii buni și într-o parte, și în cealaltă, așa cum șmecheri și loaze sînt peste tot. Totuși, diferențele există, pornind uneori de la mici detalii. De pildă, am ajuns în școli private care m-au lăsat cu gura căscată, cu campusuri cum nu mai văzusem decît în filmele americane, cantine cu mîncare ca la restaurant, superterenuri de sport, dar mai ales biblioteci pentru care i-am invidiat pe copii, amintindu-mi de biblioteca din școala mea de cartier, o cămăruță înghesuită sub scară, cu cărți vechi care miroseau a rînced, cu pagini lipsă exact atunci cînd intrai în poveste. Acum ceva timp, mergeam frecvent într-o astfel de școală, căci o profesoară de română care avea suficientă libertate de a-și gîndi orele cum voia ea le preda copiilor un modul despre comunism și folosea, printre altele, una dintre cărțile mele, Povestiri de pe Calea Moșilor, ca material didactic. Așa că invita scriitoarea, iar școala își permitea, desigur, să-mi plătească și un mic onorariu, totul civilizat, ca în Occident. Copiii erau atenți și politicoși, copii bine crescuți, nu ca fetițele îmbogățiților peste noapte din anii 2000, dar prea puțin interesați de literatură și de orele de română, în general – oricum, urma să-și dea Bac-ul într-o altă limbă și să plece la facultate într-o altă țară. Pentru ei, regimul comunist din România era doar o curiozitate, printre multe altele. La un moment dat, m-am gîndit: ce naiba să le povestesc eu despre copilăria mea unor copii care probabil că n-au mers în viața lor cu autobuzul, nu știu să-și cumpere o cartelă de metrou, iar Calea Moșilor și Bucur Obor sînt spații fictive, de pe o altă planetă? Pentru mulți dintre ei, Bucureștiul înseamnă doar cartierul rezidențial unde au crescut, drumul zilnic cu mașina la școală și campusul acela uriaș ca-n filmele americane, eventual mall-ul de week-end, nu cunosc altceva, orice călătorie cu tramvaiul li se pare exotică. Copii hiperprotejați, cu un viitor bine trasat chiar înainte de a se naște.

Am ajuns, așadar, în școli private aparent impecabile, dar și în altele care mi s-au părut din start niște fabrici de bani și atît. I-am văzut și pe părinții care își luau copiii de la școală, unii dintre ei sînt „vedetele” noastre de la TV, de tip emisiunea lui Măruță, și copiii lor trebuie să învețe undeva, doar n-or să învețe la stat, nu-i așa? La o astfel de școală mi s-au propus cîteva ateliere creative pe care le-am ținut într-o sală de sport, cu 40 de copii dezlănțuiți, fără microfon, profesoarele s-au retras discret pe la cafele, și-au bifat activitatea, se vor lăuda părinților că au avut și o scriitoare luna asta în școală și, în fond, avem contract cu ea, să se descurce! Între timp am învățat să țip, așa că am urlat pînă mi-am pierdut vocea. Ca să-i acopăr. Mi se spusese de la bun început: la noi în școală nu forțăm copiii să facă nimic din ce nu vor, dacă unii nu mai au chef să participe la atelier, să-i lăsați în pace! Normal că nu-i forțează, din moment ce plătesc părinții un purcoi de bani. Și, într-adevăr, pe la mijlocul atelierului, mi-au plecat patru copii, s-au dus în spatele sălii, s-au așezat turcește pe jos și au început să joace cărți. Un altul, mai mic, avea energie și bătea mingea de unul singur. „Ce cărți citiți, copii?!” Pauză. „Comentariile de pe TikTok, doamnă!”, a zis un puști mai șmecher. M-am gîndit că or fi vreo doi-trei care chiar citesc, dar nu aveam cum să-i identific printre cei 40, așa că am inițiat cîteva joculețe care să-i implice pe toți în gălăgia aia de nedescris și mi-am dat seama, exact ca în urmă cu vreo douăzeci de ani, că e un timp irosit și pentru ei, și pentru mine, că mai bine plecăm cu toții acasă. Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.

Mai multe