„Şcoala pierde din vedere exact dimensiunea ludică a literaturii“ - interviu cu Adina ROSETTI

27 aprilie 2016   Societate

Este autoarea romanului Deadline și a volumului  de povestiri De zece ori pe buze, dar și a unei cărți pentru copii, Domnişoara Poimîine şi joaca de-a Timpul. În curînd, Adina Rosetti va publica De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură… şi alte 10 întrebări fantastice, așa că am vorbit cu ea despre cărți și personaje, despre cum poți să-i convingi pe cei mici că literatura e cool și cu ce povești ai putea să îmblînzești un mic cititor. 

O să încep prin a vă întreba: ce le citiți copiilor dvs.?

Clarei i-am citit încă de la 6-8 luni, era extrem de receptivă şi eu, recunosc, aveam un chef nebun de redescoperit copilăria şi lecturile ei. Au fost nişte ani în care m-am reîndrăgostit, în timp ce i le citeam ei, de cărţi şi personaje precum Alice în Ţara Minunilor, Apolodor, Micul Prinţ, Habarnam, Ştie Tot, Dora Minodora şi Luna Betiluna. Nu citisem Harry Potter, aşa că am început să-l citesc cot la cot cu ea. La fel s-a întîmplat cu cărţile de Roald Dahl, un autor cu care nu luasem contact în copilăria mea. Cu Anton e un pic mai complicat pentru mine, atunci cînd trebuie să pătrund în universul băieţilor, care include maşinuţe numite Bucşă, mecanici de locomotivă şi controlori de tren. Însă toţi trei îl adorăm pe Maurice Sendak cu Where the wild things are și poveștile lui Eugen Ionescu pentru copii!

Cum v-ați apucat să scrieți literatură pentru copii?

Din întîmplare, nu a fost nimic programat. Îi povesteam Clarei, seara, la culcare, tot soiul de poveşti, aproape adormită (eu, nu ea!). Nu urmăream vreun fir narativ, doar ne amuzam sau încercam să‑i descîlcesc noţiuni mai abstracte – precum Timpul şi curgerea lui. M-am apucat să le pun într-o formă scrisă la sugestia Cristianei Radu, care voia să-şi încerce culorile și pensulele cu nişte poveşti contemporane. Aşa s-a născut Domnişoara Poimîine şi joaca de-a Timpul, o carte care stat destui ani în sertar pînă cînd a apărut, în 2014, la Curtea Veche Publishing.

În jurul nostru e o văicăreală continuă cum că cei mici nu mai au chef de literatură. E o exagerare? Sau pur şi simplu citesc altceva decît citeam noi la vîrsta lor? Concurenţa cu lumea virtuală, pusă la picioare printr-un simplu click, nu poate nimeni s-o neglijeze.

Într-adevăr, e o concurenţă greu de învins. Sînt obişnuiţi cu un ritm extrem de alert şi cu satisfacţii imediate, nu ştiu cum ar putea fi convinşi să reziste la pagini întregi de descrieri plicticoase (pînă şi noi, în anii ’80, în care oricum nu aveam altceva mai bun de făcut, mai săream cînd dădeam de multe pagini cu descrieri de natură…). Nu prea are sens să îi obligăm să ne urmeze lecturile de pe „vremea noastră“. Sînt la modă jurnale de puşti şi de puștoaice (nu mă dau în vînt după ele, dar cunosc mulți copii care așa au început să citească), fantasy-uri, romane grafice, autori contemporani care le vorbesc pe limba lor. Aşa că da, cred că mulţi dintre ei citesc, doar că altceva. Asta dacă ne raportăm la mediul urban şi la copiii din familii cu venituri medii, pentru că în cel rural, din păcate, situaţia se schimbă dramatic şi nu din vina copiilor…

Faceți ateliere de scriere creativă cu copii şi adolescenţi, cît de interesaţi sînt de zona asta? Ce fel de surprize aveți?

Este al treilea an de cînd ţin aceste ateliere la Academia Motanov, pentru copii cu vîrste între 10 şi 16 ani. În general, se înscriu copii care sînt deja interesaţi de cărţi, de lectură şi de scris. Am avut copii extrem de talentaţi, care iubesc poveştile şi care îşi doresc, fără să fie împinşi de la spate, să se dezvolte în direcţia asta. Cea mai mare surpriză a fost cît de multe am învăţat eu de la aceşti copii! Am avut la curs copii de 10 ani care fac homeschooling şi scriu extrem de cool în engleză, direct pe laptop, şi care m-au învăţat cum să folosesc Google Drive. La început, nu credeam nici eu că se poate scrie pe loc, avînd o temă dată… Mie mi-ar fi foarte greu să fac asta. Dar copiii mi-au arătat că se poate, că poţi să-ţi chemi creativitatea şi să te joci cu ea şi să o laşi să te ducă unde vrea ea. O întîmplare amuzantă: la unul dintre cursuri toţi copiii voiau să‑şi cumpere Şotron de Julio Cortázar pentru că le povestisem despre tehnica narativă fragmentară şi li se părea foarte tare! De-abia i-am oprit…

Mi se pare că şcoala le cere elevilor tot felul de lucruri, dar nu-şi propune să-i antreneze să devină nişte cititori de cursa lungă. Ce şi cum se poate schimba în obişnuinţele de lectură ale copiilor?

Cel mai trist este că le ucide din faşă orice apropiere de poezie. Copiii care vin la curs, deşi iubesc lectura, declară că urăsc poezia. Dar, după ce ne jucăm de-a colajele Dada, după ce le citesc poeziile despre Shrek ale lui Foarţă sau le arăt cartea de poeme a lui Tim Burton, cu desenele lui, cu toţii exclamă încîntaţi: „Wow! Asta e poezie?“ Cred că şcoala pierde din vedere exact dimensiunea ludică a literaturii. Ar fi frumos să existe ore de lectură pur şi simplu, urmate de exerciţii jucăuşe care să pornească de la texte, în loc de clasica cerinţă „Scoateţi figurile de stil şi comentaţi-le“. Poate prezenţa autorilor în carne şi oase în şcoli ar fi o idee bună pentru a-i apropia pe cei mici de cărţi.

Cărţile pentru copii au nevoie şi de o grafică atractivă. Întîlnirile dintre ilustrator şi scriitor sînt importante. Cum a fost la Domnişoara Poimîine?

Desenele şi grafica sînt esenţiale – ele îi fac pe părinţi să aleagă cartea din raft, iar pe copii să îndrăgească un personaj sau o poveste anume. Domnişoara Poimîine n-ar fi fost nimic fără desenele Cristianei Radu, care completează minunat povestea, o îmbogăţesc cu detalii şi sensuri noi. Noi sîntem şi prietene şi vorbim cumva aceeaşi limbă în ceea ce priveşte poveştile, aşa că totul a mers foarte natural. Mă bucur că au început să apară şi la noi cărţi frumoase, făcute cu grijă pentru aspectul vizual şi care stimulează imaginaţia copiilor.

Textul dvs. a devenit şi spectacol de teatru pentru cei mici. Să ai parte de aşa un public mi se pare un privilegiu. Şi o probă de foc pentru un autor. Ce gen de reacţii au avut copiii?

Spectacolul de teatru al trupei Momolino după Domnişoara Poimîine a fost o experienţă minunată! Aproape că mi-aş dori să rescriu cartea, cu replicile din piesă. Nu am fost implicată deloc în partea dramaturgică – am spus de la început că nu mă pricep şi mi-ar fi greu să-mi transform propria poveste. De dramaturgie s‑a ocupat actriţa Antoaneta Zaharia, care a semnat şi regia. Copiii probabil că sînt cel mai dificil, dar şi cel mai cald public, pentru că reacţionează pe loc. Vorbesc cu personajele, se implică, încearcă să intervină în fel şi chip, așa că nici un spectacol nu seamănă cu altul. Mi-a rămas în minte un băieţel care, atunci cînd Domnişoara Poimîine a apărut pe scenă şi a întrebat: „Copii, voi ştiţi cine sînt eu?“, a răspuns foarte precis: „Da, doamna de engleză!“

Există reguli în cărţile pentru copii? Ce poţi să faci şi ce nu?

Nu cred că există prea multe, frumuseţea este tocmai că nu există reguli, co­piii se dau în vînt după absurd, după suprarealism, îi amuză teribil lucrurile astea. Eu am cumva aceeaşi regulă, pe care o „simt“ şi cînd vine vorba de literatura pentru adulţi: fără intenţii moralizatoare, fără tezisme, fără mesaje prea evidente. Cred că o poveste puternică şi bine spusă, dacă se poate şi cu umor, este suficientă pentru ca fiecare să decripteze o mulţime de lucruri de acolo. Fără a ignora rolul educativ şi formator al poveştilor, în general, mie nu-mi plac cele făcute doar pentru a preda o morală.

Cu ce carte ați îmblînzi un copil căruia nu i s-a citit şi nu are această deprindere şi care vrea să se uite uite doar la filme?

Cu Clara am avut o regulă: întîi citim cartea, apoi vedem filmul. Aşa am procedat cu primele trei volume din Harry Potter şi a funcţionat. Cred că pe la 10 ani, o poveste de Roald Dahl cucereşte orice copil… Matilda, Uriaşul cel prietenos sau Charlie şi fabrica de ciocolată au umor, o poveste care se citeşte cu sufletul la gură şi o anumită subtilitate pe care o are literatura bună. Sau poate ar fi util de încercat o abordare personalizată, în funcţie de preferinţele, temperamentul, hobby-urile copilului… Pot să spun cu mîndrie că am convins doi băieţi că poezia e ceva mişto, după ce le-am dat să citească Reciclopedia lui Florin Bican.

O să mai scrieți pentru copii?

Da, chiar urmează să apară, la începutul lui mai, următoarea carte pentru copii. Se numeşte De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură… şi alte 10 întrebări fantastice şi este ilustrată tot de Cristiana Radu. Am luat personaje din basmele clasice româneşti (şi nu numai) şi le-am adus în lumea în care trăiesc copiii de astăzi. Sînt 11 povestioare, în proză presărată cu versuri. N-am crezut că aş putea scrie versuri, aşa că am mari emoţii.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto 1: B. Nemethi, 2: imagine din spectacolul Domnişoara Poimîine

Mai multe