Şcoala părinţilor

Prima amintire despre cărți o am de la mama. Îmi citea în fiecare seară cîte-o poveste din Emil Gârleanu sau Alexandru Brătescu-Voinești. Am trecut pe rînd prin toate stările personajelor, am suferit de sete și căldură odată cu calul priponit în soare, uitat de stăpîn la ușa crîșmei, am închis ochii de frica umbrei, deodată cu iepurele, în miez de noapte cu lună. Mama citea cu intonație, cu o voce caldă, și lăcrima cîteodată la finalul nefericit al poveștii. N-am știut niciodată că e obosită, deși aveam să înțeleg mai tîrziu că gărzile de noapte la spitalul din oraș erau un coșmar. Cu tata ascultam seara, pe postul național, teatru radiofonic (văd și acum beculețul verzui – ochiul magic al radioului). Comediile antice (Plaut, Terențiu), difuzate cu precădere de postul național, erau savuroase.

Mai tîrziu, odată cu începerea școlii primare, mama a început să-mi citească poezii din Eminescu. Citea rar, cu grija de a se face înțeleasă. Punea mare preț pe intonație, așa cum, la temele de caligrafie, îmi atrăgea atenția asupra înălțimii literelor: de la linie pînă la linie.

Cu tata – fost vînător pasionat – aveam să descopăr natura din preajma orașului. Cîmpul avea culori diferite și nuanțe doar de el știute. Renunțase la pușcă, nu și la plimbările în aer liber. Știa obiceiurile vînatului și deosebea imediat, între brazde, ascunzișul unui iepure. De multe ori, spre disperarea mamei, stăteam ore în șir culcați în iarba înaltă a cîmpului ca să putem privi în voie rațele sălbatice și fazanii ieșiți în buza pădurii.

Copiii au nevoie de răspunsuri, mai cu seamă la întrebările nepuse

Am avut o copilărie fericită și o datorez în mare parte timpului dăruit de ai mei. Spun asta pentru că devine din ce în ce mai evident faptul că părinții dau orice copiilor lor, de la telefoane inteligente pînă la mașini de lux, dar uită, de cele mai multe ori, să le dea din timpul lor (și cînd spun asta mă includ). E aici un sentiment ascuns de vinovăție care ne încearcă și care ne face să compensăm cumva lipsa timpului cu tot felul de gadget-uri, care să le dea copiilor o preocupare? Sîntem în chiar atît de mare măsură prizonierii eficienței? Sînt întrebări pe care probabil ni le-am pus cu toții.

Văd peste tot, în spațiile publice, copii cu fețele luminate de albastrul ecranelor, butonînd cu eficiență și cu o aparentă bucurie. Părinții, alături, îi privesc cu mulțumire, din cînd în cînd, atunci cînd ridică și ei privirea din tabletele pe care le butonează sîrguincios. Văd familii care, deși împreună, nu-și vorbesc decît ca să se întrebe unde e priza pentru încărcător sau dacă au semnal suficient de puternic la telefon. Se ignoră reciproc. Se simt aproape stînjeniți de prezența celorlalți. Copiii au nevoie, cred, în primul rînd, de atenția noastră, de răspunsul nostru la întrebările lor, mai cu seamă la cele nespuse.

Părinții nu pot fi substituiți de o catedră

O repoziționare e necesară și în pri­vin­ța atitudinii părinților față de școală. Tendința de-a lăsa formarea copiilor în grija exclusivă a școlii este una din ce în ce mai evidentă. Tendință care vine la pachet cu abandonul educației în familie și cu așteptările exagerate în privința rolului profesorilor. Am privit întotdeauna școala (doar) ca pe-o oportunitate. Părinții nu pot fi substituiți de o catedră, oricît de competent și de bine intenționat ar fi cel care se află în spatele ei.

În primul rînd, ar trebui să recuperăm raporturile de colaborare dintre părinţi şi profesori, cantonate deocamdată în zona unor permanente nemulţumiri reciproce. E o adversitate mută, pe care copiii o vor specula nu tocmai fericit. Ședințele cu părinții ar trebui să redevină punțile de comunicare între cele două părți, în beneficiul celei de-a treia. Aș zice că școala trebuie doar să potențeze și să canalizeze interesul copiilor pentru informația curriculară. Restul vine din efortul individual, asistat și susținut de către părinți, în familie. În afara acestei susțineri, învățămîntul lasă loc unei competiții discriminatorii ce cîștigă teren: meditațiile. Tentația de a deplasa centrul de greutate către ele este din ce în ce mai vizibilă și tinde să dilueze calitatea, interesul și preocuparea către educația la clasă.

Recuperarea autorității profesorilor este iarăși o problemă sensibilă și care ar trebui readusă în discuție în spațiul public, intoxicat pînă la saturație de clișeul nefericit al dascălilor bătăuși. Da, au fost cazuri, însă ele nu au existat în învățămîntul românesc decît ca excepții care vin să confirme regula: aceea a unor oameni dăruiți. Nu de aceeași publicitate se bucură însă profesorii agresați fizic în plină oră de curs de către elevi (despre agresiunile verbale și morale nu mai vorbesc). Aș trece în categoria agresiunilor morale și indiferența.

Din păcate, este vizibilă disoluția cvasitotală a autorității profesorale. E o extremă cu care nu pot fi de acord. Pe acest fond se produce un dezechilibru periculos pentru calitatea actului de învățămînt. Sigur, n-o să cred că soluția ar veni din aplicarea unor sancțiuni rigide sau pedepse corporale. Dar adecvarea elevilor la exigențele de comportament impuse de școală se cere reinstaurată. Iar acest proces trebuie să înceapă de la părinți în primul rînd. Un exemplu cu care mă în­tîl­nesc zilnic: în drum spre birou, în centrul orașului, trec prin fața unei școli de fițe. La orele prînzului, cînd copiii ies de la școală, sînt cel puțin douăzeci de mașini luxoase parcate în plin bulevard cu sens unic și pe care îl blochează cu nonșalanță, afișînd dispreț față de toți cei aflați în trafic (nu puțini) la acea oră. Asta spune multe despre atitudinea părinților. Am avut, din întîmplare, o discuție cu o mamă, medic de profesie, care îmi povestea că a decis să-și mute copilul de la școala respectivă. Știți, îmi spunea, sînt scene de neconceput pentru ceea ce cred eu că trebuie să fie o școală; sînt copii care înșiră cîte două-trei telefoane pe bancă și pe care le folosesc fără să fie „deranjați“ de cineva. Și e vorba de o școală publică. Nici un profesor nu are curajul să le facă observație pentru că riscă o detașare subită…

Mi-am adus aminte de învățămîntul primar, școala generală și liceul meu din Ciacova, orășel discret, cu un aer de burg medieval, aflat în apropiere de Timișoara. Cu dotări care au făcut ca delegații de la Moscova (da, Moscova la acea vreme) să vină ca să-l viziteze. O sală uriașă de sport, o altă sală de spectacole (cu 400 de locuri, pian vienez, fosă pentru orchestră, cabine pentru artiști și unde Teatrul de Operetă din Timișoara venea de două ori pe lună), laboratoare de fizică, de chimie, biologie (cu exponate din fauna locală, conservate de peste o sută de ani).

Cu un profesor de latină, fost preot catolic, doctor în teologie la Passau, unde făcuse și seminarul, care obișnuia să pună toate întrebările în latină, noi fiind, în abordarea lui, latini ce învățam românește. Domnul Dipong (pe numele lui) era un mare iubitor al disciplinei la clasă. Aplica, ce-i drept, și corecții corporale, dar o făcea cu voită neîndemî­na­re, încît era evident că palma era una mai degrabă morală. Chestia cu haz era că impricinatul știa că urmează să fie „sancționat“ pentru că bătrînul preot își punea pe catedră ceasul de mînă (ne povestise odată că dăduse o palmă cuiva și i se oprise ceasul, vechi, primit cadou în vremea studenției sale).

Dar n-aș fi îndrăznit să-i spun lui tata c-am primit o palmă, căci l-ar fi căutat să i mulțumească. Țin minte că, la o ședință cu părinții, unul dintre ei aflase despre isprăvile copilului și îi ceruse distinsului profesor să-i altoiască odrasla ori de cîte ori recidiva.

Fără îndoială că azi nu mai pot fi puse în discuție corecțiile corporale, le-am amintit doar pentru că ele au făcut parte din școala mea.

Disciplina: rigoare sau teroare?

Am fost la mai multe ședințe cu părinții, la un liceu de fete din Londra, absolvit de fetița mea.

Uniforme de culoare închisă, reguli severe de conduită, exigențe profesionale fără nici o excepție, toate stabilite cu amabilitate și cu zîmbetul pe buze. Un regulament strict detaliază abaterile considerate grave și pentru care ești exmatriculat fără drept de apel. Printre ele plagiatul e la loc de cinste: nu numai că ești exclus, dar despre excludere sînt informate toate marile universități care, ca o consecință, nu te mai primesc. Telefoanele mobile sînt interzise în corpul de clădiri al liceului (lăsate în fișetul personal, la intrare), iar accesul la bazin în ora de sport este permis doar cu costum de baie dintr-o singură piesă.

Mă întreb cîți părinți ar fi de acord ca în liceele din țară să fie introduse asemenea rigori.

Doru Costea este avocat.