Şcoala dezbaterii libere

Am în preajmă un părinte care îmi vorbeşte entuziasmat despre competiţiile-dezbateri la care participă fiica sa: această formă de exersare a exprimării libere, civilizate, organizate, a propriilor opinii a pătruns, de mult, şi în instituţiile şcolare din România. Mai mult decît atît, echipele româneşti au mari succese în străinătate. (Succese despre care, evident, nu vorbeşte nimeni în mass-media autohtonă.)

Ce sînt competiţiile de dezbateri? Pe scurt, tinerilor participanţi (liceeni, studenţi) li se propun diverse idei, teme, opinii, pe care trebuie să le susţină sau, dimpotrivă, să le combată, cu argumente bine structurate. În joc intră nu numai cultura, inteligenţa, informaţiile, ci şi stilul personal de prezentare în faţa comisiei. Cîştigă, deci, nu numai cifrele, statisticile, dovezile, ci şi farmecul, emoţiile, nivelul de civilitate, fairplay-ul.

Ce ar avea de cîştigat un tînăr care participă la o astfel de competiţie?

În primul rînd, deprinderea de a purta un dialog civilizat, chiar cînd te afli pe poziţii diametral opuse faţă de interlocutor. Dezbaterea în cadrul competiţiilor are reguli extrem de bine puse la punct, astfel încît frustrările să nu înlocuiască argumentele, iar dorinţa de a cîştiga cu orice preţ să nu însemne abdicarea de la normele bunului-simţ sau ale logicii. Concurenţii îşi expun argumentele, au dreptul să ceară intervenţia imediată în discursul adversarului, după cum adversarul are dreptul să o refuze.  

În al doilea rînd, tînărul competitor este confruntat cu probleme reale ale lumii în care trăieşte, probleme care nu sînt, neapărat, ale vîrstei lui, ci mai curînd ale viitorului lui. Sînt, deci, probleme care îl obligă să facă apel nu (numai) la experienţe personale, ci la informare şi orientare în toate domeniile: culturale, sociale, economice, politice etc. Am să dau cîteva exemple: „Ţările ale căror companii, prin activitatea lor economică, poluează alte state ar trebui să dea dreptul cetăţenilor afectaţi să imigreze pe teritoriul lor?“, „Ar trebui interzis femeilor să devină mame-purtătoare?“, „Patronii ar trebui să îşi împartă profitul cu angajaţii lor?“ etc. Pus în faţa unor astfel de subiecte, noi pentru el, în care participarea lui directă este aproape de zero, tînărul capătă mai lesne capacitatea de a lua decizii raţionale, benefice, verosimile, în absenţa iritărilor personale, a idiosincraziilor, a emotivităţii necontrolate, a interesului privat. 

Şi, nu în ultimul rînd, în acest tip de competiţii, tînărul învaţă să-şi „exerseze“ empatia. El nu alege, după înclinaţiile proprii, poziţia de pe care va lupta, ci primeşte, pur şi simplu, sarcina de a susţine sau combate o opinie, dincolo de convingeri personale, educaţie, sentimente, modele, mediu social sau cultural. Nu-i uşor să găseşti argumente împotriva datelor cu care te-ai născut şi ai crescut. Să învingi prejudecăţile, tabuurile, regulile nescrise ale societăţii în care ai evoluat.  

Ascult şi citesc poveştile despre aceste dezbateri, cu sentimente amestecate: invidie pentru tinerii care au o şansă neîngăduită generaţiei mele, dar bucurie că au ocazia să exerseze, fără oprelişti, libera exprimare privind viaţa cetăţii şi a planetei. Şi sper ca într-o zi, nu prea tîrziu, tinerii aceştia să schimbe radical tipul jalnic de dezbatere publică care se poartă astăzi. 

Maria Iordănescu este psiholog.