Școala de arhitectură, ca o citadelă...

Scriu la cald, sub impresia puternică pe care mi-a produs-o vernisajul expoziției de proiecte „Arhitect Romeo Belea. 90 de ani”, desfășurat în Sala „Theodor Pallady” a Bibliotecii Academiei Române. Expoziția reunește, în viziunea inspirată a Tomniței Florescu, cele mai importante proiecte ale lui Romeo Belea, arhitect, profesor și membru corespondent al Academiei Române. De fapt, Romeo Belea este al doisprezecelea arhitect membru al Academiei de la înființarea Școlii românești de arhitectură, în anul 1892. Poate că nu este doar o simplă coincidență faptul că această expoziție marchează nouă decenii de viață ale unuia dintre cei mai înzestrați arhitecți români contemporani, înscriindu-se, în același timp, în seria manifestărilor culturale prilejuite de aniversarea a 130 de ani de învățămînt românesc de arhitectură.

Așa cum aveam să aflăm la vernisaj, cele două evenimente sînt legate într-un mod mult mai intim decît s-ar fi putut anticipa, căci Romeo Belea ne-a povestit, cu căldură și sinceritate, că a ajuns student la Arhitectură din dragoste pentru sport, mai exact pentru sporturile de echipă, pe care le-a practicat cu entuziasm în liceu. Deci nu pentru profesie în sine, căci abia în anul al treilea a înțeles ce este ea, ci pentru atmosfera minunată din Școala de Arhitectură, acolo unde se făcea mult sport, și nu numai. Într-adevăr, între 1951 și 1957, Școala a fost pentru el o citadelă, o fortăreață a culturii care a protejat puținii săi studenți de o lume exterioară care, pentru mulți, a însemnat un coșmar. Însă incubii nu treceau de treptele Școlii, de portalul său monumental care evocă intrarea într-o biserică, fiindcă profesorii ce-i dădeau viață, mereu la costum și papion, după moda de dinainte de 1948, continuau să-i învețe pe studenți despre umanismul renascentist, iar în bibliotecă se afla facsimilul neprețuitei De Divina Proportione din 1509 a lui Luca Pacioli, cu planșele ilustrate de Leonardo da Vinci. Studenții, absorbiți de profesia care îi fascina prin complexitate și delicatețe, intrau în Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din strada Enei la 8 dimineața și ieșeau cu greu, evacuați de portari, tîrziu în noapte. Așa se face că, datorită acestui stil de viață destul de izolat, cum povestește mucalit Romeo Belea, majoritatea arhitecților vremii aveau să se însoare cu arhitecte, colege de-ale lor, și nici el însuși nu a făcut excepție. La fel ca în privința profesiei, și această alegere avea să fie una inspirată, fericită.

Se spune despre arhitectură că reușește să surprindă cu cea mai mare acuratețe spiritul unei epoci, iar proiectele lui Romeo Belea, desfășurate pe parcursul a peste o jumătate de secol, vorbesc despre transformările politice, sociale și culturale ale României. Însă, de la primele proiecte din al căror colectiv a făcut parte, ca Sala Sporturilor din Constanța și Sala Palatului din București, continuînd cu căminele studențești din Grozăvești și Regie și culminînd cu Teatrul Național din București, arhitectul a încercat să impună clădirilor sale o viziune asupra spațiului formată în facultate și care nu a fost tributară decît sieși și maeștrilor pe care i-a avut, de la Vitruviu la Tiberiu Ricci.

Din postura de profesor și îndrumător de doctorate al Facultății de Arhitectură „Ion Mincu” și, ulterior, de membru în comisiile de examen pentru promovarea în cariera didactică pentru profesori și conferențiari, Romeo Belea a fost martorul transformărilor școlii. Acum, spune el, există o generație de profesori care a reușit să acumuleze enorm de la predecesori, capabilă să ducă mai departe arhitectura din România, iar studenții Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” beneficiază de oportunități fără precedent, începînd chiar cu validarea de către Royal Institute of British Architects a diplomei conferite de Universitate, ceea ce vorbește despre standardele înalte autoimpuse, la paritate cu cele ale celor mai prestigioase facultăți de arhitectură din Europa și din lume. La 90 de ani, gîndurile lui Romeo Belea se îndreaptă către acei tineri minunați care aleg să-și trăiască viața intens, adesea pierzînd nopțile, pentru a deveni capabili să transforme țărîna și praful în eidos, în idei și forme dăinuitoare, purtătoare de viziune și simbol. 

Închei această invitație nevoalată de a viziona expoziția pînă pe 23 decembrie cu vorbele pline de modestie ale autorului, știind că modestia întemeiată pe cunoaștere și fapte este apanajul celor înțelepți și generoși: „Această expoziție este închinată Școlii de Arhitectură, dascălilor și colegilor mei. Datorită lor am ajuns să exist. Dacă ceea ce am realizat poate constitui un omagiu personal adus lor, atunci am reușit ce mi-am dorit”.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.