Schimbări şi nostalgii

28 octombrie 2015   Societate

Sfîrşitul basmului „Tinereţe fără bătrîneţe“ continuă, de cîte ori re-dau de el, să-mi inducă o tristeţe sfîşietoare. Nu doar moartea, în final, a lui Făt-Frumos, precum şi a părinţilor lui, ci şi iremediabila schimbare a locurilor la care se întoarce: „Văzînd palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dînsele, ofta şi, cu lăcrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cît era odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele“. 

Aşa mi s-a întîmplat şi mie (nu că aş fi vreun Făt-Frumos şi nici pe departe vreo Ileană Cosînzeană) cînd m-am întors, după mult timp, în locurile copilăriei mele. Nimic nu mai seamănă cu ce a fost, şi nu neapărat într-un sens bun. Fiind vorba de un cartier mărginaş (Giurgiului şi, dacă e să pun şi zona bunicilor mei, de la Tineretului în sus, pînă pe la Piaţa Progresul), modernizarea s-a făcut neîndemînatic, aleatoriu; de fapt, urît. 

Nu că, pe vremea mea (ştiu că expresia asta nu sună deloc nici original, nici îmbucurător), cartierul ce se întindea de la Şura Mare pînă la staţia Bacovia ar fi fost unul plin de stil şi rafinament. Se construiseră şi acolo, evident, blocuri socialiste, al meu fiind unul dintre ele: foarte lung, cu multe scări, care ducea pînă aproape de Piaţa Progresul. Doar că printre blocuri se mai păstraseră şi destule case vechi, care, oricît de decrepite ar fi ajuns (deşi pe atunci încă nu erau cum sînt acum), îşi aveau poezia lor de mahala. 

Acum, mergînd pe acelaşi traseu, şi anume de la Şura Mare la Bacovia, am descoperit, pe partea dreaptă a drumului, o serie de construcţii noi, neregulate şi ciudate, unele mai mici, altele chiar blocuri, într-un haos deloc simpatic. Blocuri răzleţe, în forme şi culori imprevizibile, se iţeau printre case, şi ele, cred, noi, fără vreun „ce“ comun între ele. Nu pot numi adunătura de imobile nici mahala, pentru că mahalaua, în sensul ei să-i zic tradiţional, avea o unitate. 

Era pur şi simplu o alăturare utilitară de construcţii. Alăturare care părea să fi exclus esteticul şi afectivul. E adevărat, am văzut totul din fugă, nu am mers pe îndelete printre construcţii. Sînt sigură că, dacă aş fi făcut-o, aş fi găsit şi lucruri bune, detalii schimbătoare de perspectivă. Am putut doar constata că da, a rămas în picioare biserica pe care o ştiam de pe vremuri (e adevărat că, nemaitrecînd de mulţi ani pe acolo, nu ştiu dacă e refăcută sau nu). Şi, desigur, blocul meu, în toată întinderea lui… 

Nu am putut, revăzîndu-l, să nu mă gîndesc ce se va întîmpla, pînă la urmă, cu blocurile ceauşiste. Blocuri pentru care Ceauşescu a demolat bunătate de case, sfîşiind destule inimi omeneşti şi lăsînd nenumăraţi cîini pe stradă. Totul de dragul industrializării socialiste triumfătoare, despre care noi, elevi silitori la filologie-istorie, învăţam pentru treaptă şi de care, astăzi, desigur, s-a ales praful.  Industrializare de dragul căreia puhoaie de populaţie – altfel sănătos-sătească – au fost nevoite, dar şi atrase, să se mute în aceste glorioase cenuşii blocuri, pentru a avea un salariu onorabil, în oraşul pe care, încă, îl tratau ca pe un sat. Dar şi pentru a avea „condiţii“.

„Condiţii“ despre care pînă şi bunica mea, deloc o simpatizantă a regimului comunist, fiică de negustori de pe lîngă Cîmpulung Muscel, îmi vorbea cu jind. Între mine, care stăteam într-un apartament de două camere din blocul de pe Şoseaua Giurgiului, şi ea, care stătea pe o străduţă ce dădea spre Parcul Tineretului, la casă, ea considera că balanţa ar înclina în favoarea mea. Pe linia confortului: eu aveam apă caldă şi încălzire centrală, ea – apă rece şi un boiler mic, precum şi o sobă cu gaz. Eu eram, deci, privilegiata. 

S-au dus şi vremurile în care locuitorii acelor blocuri, astăzi triste (sau poate, unele, mai puţin triste şi mai curînd cu un aer clovnesc în urma reabilitărilor), puteau fi consideraţi privilegiaţi. Să stai într-un apartament al unui astfel de imobil, cînd astăzi au apărut atîtea altele noi cu spaţii mult mai mari şi mai luminoase, precum şi atîtea cartiere rezidenţiale, cu greu mai poate fi considerat vreun privilegiu. Rămîn doar nostalgiile celor care au locuit în astfel de blocuri.  

Mai multe