Scene din lagărul de ţigani (I)

23 octombrie 2013   Societate

Genealogii

Joachimowski a fost secretar la Auschwitz I. În primăvara lui 1943, cînd a fost înfiinţat sectorul ţiganilor, a fost chemat la ordin. Împreună cu alţi scriitori, avea să ţină evidenţa nou-veniţilor. Au intrat în prima baracă de la margine. Aproape toţi erau desculţi, călcînd cu tălpile goale pămîntul rece şi cleios. Deţinuţii cu funcţii au fost loviţi de o duhoare înăbuşitoare. Nu au rezistat. Paznicul SS i-a înşirat pe ţigani în patruzeci şi cinci de rînduri a cîte zece. Atunci, secretarul i-a privit mai de aproape. Erau de vîrste diferite. În lumina orbitoare a soarelui, toţi, fără excepţie, arătau jalnic. Asta şi din cauza faptului că, de cînd au fost aduşi din inima Reich-ului, cînd s-au scăldat în tabăra bărbaţilor din sectorul BIb, nu mai avuseseră ocazia să se spele şi de atunci trecuse cel puţin o săptămînă. În plus, erau nedormiţi şi subnutriţi.

Secretarii nu aveau o sarcină uşoară: lipseau date despre mai mult de jumătate din copii, iar părinţii făceau pe proştii. Însă rubricile trebuiau completate. În fişele personale s-au găsit rubrici cu menţiuni speciale privind stagiile militare şi medaliile obţinute. Secretarii au descoperit printre ţigani veterani din Primul Război Mondial şi soldaţi din Wehrmacht, proaspăt distinşi pentru vitejia de care au dat dovadă în luptele din Creta, Crimeea, Sevastopol. Mişcarea de rezistenţă din lagăr trimitea prin telegraf veşti despre nou-veniţi. „Ultima dată, după ce a ajuns un transport din Germania, cînd unul dintre soldaţii SS l-a înjurat grosolan pe un ţigan, acesta a sărit la el şi i-a strigat în faţă: «Tu, laşule, tu te lupţi aici cu femei şi copii, în loc să fii pe front… Eu am fost rănit la Stalingrad, am fost distins, îţi sînt superior în grad, iar tu îndrăzneşti să mă înjoseşti pe mine!» Soldatul a plecat de acolo cu coada între picioare.“

Sergenţii asimilaţi se făleau cu Crucea de fier şi îi dispreţuiau pe ţiganii obişnuiţi, dar şi mai mult pe deţinuţii de alte naţionalităţi, care ocupau posturi în cadrul lagărului. Cu timpul, le-au preluat funcţiile: cunoşteau limba, înţelegeau ce înseamnă disciplina, ajungeau să se dezbrace de caracter. Mai întîi, credeau că arestarea lor era o greşeală şi că aveau să iasă în cîteva zile. Cîţiva chiar au ieşit. La început, nici măcar Gestapoul lagărului nu ştia ce să facă cu turma aia de îndobitociţi. Ţiganii erau consideraţi arieni, de unde şi confuzia.

În anul 1936, lui Himmler i-a venit o idee: să-i segregăm pe ţigani. Să alegem grîul de neghină, iar pe cei de rasă curată să-i închidem în rezervaţii! Să trăiască cum vor, urme ale trecutului, obiect de cercetare. Cei nefolositori să fie exterminaţi. Rămînea de stabilit criteriile de selecţie. Reichsführer-ul SS i-a cerut ajutorul lui Robert von Ritter. Despre evrei, scrisese întreaga armată a oamenilor de ştiinţă nemţi; despre ţigani – doar el. Neurolog, psihiatru şi antropolog la Clinica universitară din Tübingen, a cercetat genealogia ţiganilor pînă la a zecea generaţie. Ritter a creat două institute: Laboratorul de Cercetare pentru Igienă Rasială şi Biologia Societăţii şi Institutul de Biologie Criminală. La început, de la Poliţia din München s-au primit 19.000 de dosare – recolta aplicării legii bavareze din 1926 privind eradicarea ţiganilor (cei străini să fie expatriaţi, cei din ţară să fie închişi în case de muncă forţată, iar copiii – în laboratoare). Pentru această acţiune era nevoie să se cunoască date personale, acte de identitate, locul în care trăiau, traseele peregrinărilor, averea, relaţiile de familie şi cele genealogice. În anul 1942, Ritter cunoştea deja genealogiile a 30.000 de ţigani din aşa-numita Germanie Mare. Adică aproape toţi. O muncă titanică. Însă, în sfîrşit, fiecare îşi găsea locul în cîte o categorie: Z – ţigan, sînge pur; ZM+ – mai mult de jumătate ţigan; ZM1 – jumătate ţigan, jumătate neamţ; ZM2 – jumătate ZM1, jumătate neamţ; MZ – mai mult decît jumătate neamţ, şi NZ – neţigan.

Ritter era ajutat de o fată zveltă şi modestă, fiica unui funcţionar din Drezno. Pînă nu demult, Eva Justin era o asistentă obişnuită, care terminase gimnaziul şi se înrolase, ca multe alte fete, în Ordinul Tinerilor Germani. Lucrase într-un orfelinat din St. Josefspflege, în Mulfingen, unde îi încredinţau copii de ţigani. A început să lucreze pe lîngă Ritter mai întîi ca stagiar în cadrul experienţelor rasiale. Se pare că vorbea puţin romani. Măsura capetele ţiganilor pe pajişti şi luminişuri şi era zîmbitoare cu copiii. Pînă ajungeau la ea să-i cerceteze, erau încă în afara pericolului de deportare.

Mediocră, a avansat repede ca asistentă a şefului. S-a apucat de doctorat. „Ţiganii nu se pot integra în societatea germană, din cauza modului primitiv de a gîndi“, scria ea. „Chiar dacă se încearcă includerea lor în societate prin educaţie, vor rămîne tot fiinţe asociale!“ Concluzia: „Pentru a păstra rasa curată, bărbaţii vor fi complet privaţi de capacitatea de reproducere.“ Se fixase pe sterilizare. Şeful avea şi el o manie. Pericolul cel mai mare îl reprezentau căsătoriile dintre nemţi şi ţigani, copiii din aceste căsătorii devenind analfabeţi, criminali şi prostituate. În plus, celor buni le luau locul cei răi. În localitatea austriacă Oberwart, între anii 1890-1933, populaţia de ţigani crescuse cu 400%, iar cea băştinaşă – cu doar 20%.

Iubirea şi căutările lui Werner

Deja bărbaţii ţigani nu se mai puteau căsători cu nemţoaicele. Elevii au fost daţi afară din şcoli, ucenicii – din ateliere, funcţionarii – de la poştă şi din transporturile feroviare, soldaţii – din armată. Acrobaţilor, muzicanţilor, dansatorilor, circarilor şi patronilor ringurilor de dans li s-au confiscat caii. Li s-au indicat magazine şi ore de cumpărături, special pentru ei. Mulţi au fost castraţi, iar dacă se revoltau, erau duşi la lagărele de la Ravensbrück şi Dachau.

La începutul războiului, ţiganii erau vînaţi. Fără adăpost, rătăceau de unii singuri prin Polonia, care era îngrozită la auzul limbii germane. În cele din urmă, erau prinşi şi închişi în ghetourile evreieşti şi, în foarte scurt timp, în lagăre. Cînd Werner Soetebier s-a întors de pe frontul din Franţa, la Hamburg, pentru o vacanţă binemeritată, nu şi-a regăsit iubita, frumoasa ţigancă Berta Bamberger. Fusese deportată. Aşa că i-a scris guvernatorului, Hans Frank: „O cunosc foarte bine pe logodnica mea, în esenţa ei este egală cu femeia germană. Eu însumi dispreţuiesc majoritatea ţiganilor, care sînt nişte paraziţi pe trupul poporului. Printr-un concurs de împrejurări, această femeie a fost făcută soţia unui ţigan pe care ea nu l-a iubit niciodată. Bărbatul acesta şi-a primit pedeapsa cuvenită. După doi ani de pedeapsă, a murit în lagărul de concentrare. La vîrsta ei, de 31 de ani, logodnica mea nu s-a urîţit deloc, ceea ce este o raritate printre ţigani.“

I-a cerut ajutorul guvernatorului, căruia i-a dat toate informaţiile despre Berta, inclusiv adresa. Răspunsul a fost: „Ca german, este impardonabil din punct de vedere social ca dumneavoastră să vă legaţi numele de cel al unei femei de rasă inferioară şi sînge străin.“ Formulă standard – autorităţile administrative locale trimiteau deja de mult scrisori nemţilor din căsătorii mixte: „Cum vă imaginaţi poziţia dumneavoastră pe mai departe, alături de actuala soţie?“

Povestea de iubire dintre Werner şi Berta a fost descrisă de poetul şi ţiganologul Jerzy Ficowski. După ce Soetebier a înţeles că scrisoarea către Hans Frank a fost o fatală denunţare, a pornit singur pe urmele Bertei. A căutat-o în cîteva lagăre de tranzit, iar în 1942, pe timp de iarnă, a dat de urma ei în Koze Górskie, lîngă Siedlce. Un lagăr mai mic, o curte cu o pompă în jurul căreia erau îngrămădite cadavre acoperite de gheaţă. Berta murise de tifos. Probabil crezuse pînă în ultimul moment că iubitul o va salva. Werner a văzut cu ochii lui lagărul de exterminare, după care s-a împuşcat lîngă un drum din pădure. Lucru neobişnuit, întrucît opinia publică germană fusese pregătită pentru soluţia definitivă.

În „chestiunea ţiganilor“, Himmler juca rolul lui Eichmann. Cu timpul, a renunţat la viziunea rezervaţiilor, în care ţiganii ar trăi ca bizonii. A preluat punctul de vedere al lui Ritter: oricine are o rudă ţigan sau de rasă amestecată cu ţigan, în generaţia bunicilor, este considerat contaminat genetic. În februarie 1943, la comandamentul din Auschwitz a ajuns o telegramă de la al V-lea departament al Biroului de Securitate al Reich-ului. Anunţa sosirea cîtorva mii de ţigani. Doar ţigani vagabonzi, fără domiciliu şi fără loc de muncă.

Pery Broad, funcţionar în cadrul Gestapoului din lagăr: „Clauza era doar pe hîrtie şi nu era nicăieri respectată. Cel mai mare procent al ţiganilor din lagăr îl constituiau tocmai aceşti ţigani, pentru că ei erau cel mai uşor de prins. Fetele erau angajate în unităţile Wehrmacht-ului ca stenografe, cei care au lucrat pentru Organisation Todt [creată în 1938 de nazişti, avea ca scop construcţia obiectivelor militare – n.t.], elevii de la conservatoare şi alţii, care, cu ani în urmă, duceau o viaţă bine întemeiată şi cinstită, s-au găsit dintr-odată în lagărul de concentrare, cu un număr de detenţie tatuat. Dar, asta nu era tot. S-au luat la verificat, direct de pe front, sute de soldaţi, cărora nici nu le trecea prin cap că ar avea sînge de ţigan. Li s-a spus la toţi că vor merge în satul ţiganilor.“

Ajunşi la Auschwitz, au fost însemnaţi cu un triunghi negru: fiinţă asocială. Numărul tatuat începea cu majuscula Z: ţigan. Sugarilor li se tatua numărul pe picioare, acesta întinzîndu-se de la vintre pînă la genunchi. (…)

Führer-ul desenează pitici

Seara, pe Wilhelmstrasse, iar mai tîrziu, pe Vossstrasse din Berlin, în noul şi monumentalul sediu al Cancelariei Reich-ului se strîngea cercul celor apropiaţi. După cină, se aşezau în fotoliile confortabile din salon, Hitler se deschidea la haină, îşi întindea picioarele în faţă. Lumina se stingea încetişor, începea filmul artistic. După acesta – următorul; cîteodată – încă unul. Arhitectul Albert Speer, în memoriile sale, ne împărtăşeşte impresiile de la aceste şedinţe: „Pe la ora 1 noaptea ne-am ridicat amorţiţi şi plictisiţi. Doar Hitler părea încă neobosit, lungindu-se la vorbă cu plăcere.“

Oficial, Walt Disney era dezgustător. A făcut o serie de filme propagandiste antifasciste: Führer-ul apărea pe ecran în rolul unei Walkirii, iar băieţii din Hitlerjugend au murit pe ecran într-un număr atît de mare, că s-au transformat într-o pădure de cruci de mormînt. În aceeaşi măsură, Disney i-a angajat în războiul său contra nemţilor şi pe răţoiul Donald, pe şoricelul Mickey, căţelul Pluto şi elefănţelul Dumbo. Planul Cancelariei Reich-ului de a sublinia rădăcinile sale germanice (bunica din partea mamei) a căzut brusc. Criticii au primit instrucţiuni corespunzătoare. Au scris, de exemplu, că Fantezia profanează tezaurul culturii germane, muzica lui Bach, şi că producătorul a devenit celebru prin filme despre şoareci, iar şoarecele este evreul, mizeria, ciuma. Însă Goebbels i-a adus o copie, iar Hitler a văzut, pe o bandă de 35 mm, ceea ce le interzicea celorlalţi să vadă. Filmele cu Marlene Dietrich, care renunţase la cetăţenia germană. De multe ori, Crăiasa zăpezilor.

În anul 2008, directorul unui mic muzeu dedicat celui de-al Doilea Război Mondial din nordul Norvegiei, William Hakvaag, a scos la iveală patru desene de-ale lui Hitler. Este vorba de personaje din Crăiasa zăpezilor şi Pinocchio. Se pare că lucrările ascunse au fost semnate de mînă „A. Hitler“, Hakvaag cumpărîndu-le la o licitaţie din Germania.

Printre comentariile de pe forumuri era şi acesta: „Mă ocup de istoria medievală, dar nu de istoria secolului al XX-lea, însă flerul meu de istoric nu mă lasă să cred că în anul 1940, în plin război de cucerire a Europei, Hitler desena pitici.“ (…)

Dulgherul nu şi-a scos chiloţii

Antonin Absolon, ţigan deţinut în lagărul de la Ruzicka: „În această clădire era o încăpere mare în care toţi trebuiau să se dezbrace complet. Era înfiorător. Oamenii refuzau, pentru că erau toţi, bărbaţi, femei şi copii, la un loc. Începeau ţipete, bătăi şi plînsete. Îmi amintesc foarte bine cum sora noastră cea mai mare, Bozena, avea şaisprezece ani, nu a vrut să se dezbrace, deşi mulţi deja se dezbrăcaseră. Femeia-soldat SS a început să dea în ea, rupîndu-i hainele, ea ţipa, plîngea, se apăra.“

Tadeusz Borowski despre ţiganii din Bialostock, cei pe care Mengele i-a trimis în camera de gazare: „În faţa unei mese improvizate, înainta un cortegiu de fantome: bătrîni cu păr cărunt şi ochi şterşi, femei cu sugari la piept, ţigănci tinere dansatoare cu trupurile încinse de febră. Toţi dezbrăcaţi, toţi hidos de murdari şi decăzuţi.“

Prizonierul polonez Karol Czyszczon lucra ca dulgher: „Înainte de ieşirea din lagăr, trebuia de fiecare dată să ne spălăm în băile de acolo, de obicei înghesuiţi laolaltă cu femeile. Odată, am încasat-o zdravăn că nu mi-am dat chiloţii jos.“

Alter Feinsilber, evreu polonez, cunoscut în lagăr ca Stanislaw Jankowski, lucra la crematoriu: „Accesul la tabăra ţiganilor, pentru alţi prizonieri, era, desigur, interzis. Cu toate acestea, puteai pătrunde, plătind o şpagă specială, înmînată soldatului SS, adică lui Blockführer. De situaţia aceasta profitau deţinuţii care îşi puteau permite şpaga, sub forma unui pachet de ţigări. Cu consimţămîntul său intrau în lagărul ţiganilor, unde întreţineau relaţii sexuale cu ţigăncile care, aproape moarte de foame, se ofereau pentru ţigări sau pentru alte fleacuri. Bărbaţii sau taţii ţigăncilor acceptau această situaţie, pentru că şi ei sufereau de foame şi voiau să se aleagă cu ceva pe urma acestor practici.“

Frantisek Janouch: „Prima parte a barăcii fusese ascunsă printr-un paravan de către deţinuţii angajaţi (paznicii şi alţii). La drept vorbind, era un bordel. În această baracă se făceau de toate. Îi invitau pe ţigani să cînte pentru ei. Nu se ştie de unde făceau rost de ceva alcool, aveau cîrnaţi furaţi de la copii sau de la bolnavi. În ce baracă se întîmplau astea? Acolo, unde erau copiii şi femeile acelea bolnave. Totul se întîmpla într-o singură baracă. A fost o experienţă de coşmar...“

Lagărul a călcat în picioare toate principiile ţiganilor. Dacă ar fi separat femeile şi bărbaţii, poate le-ar fi fost puţin mai uşor. Dar lagărul de ţigani nu a fost creat pentru confort. Iar ţiganii, aşa cum s-a exprimat în mod sugestiv Hoss, „în esenţa lor, au rămas în continuare copii“, nu deosebeau binele de rău. Alţii decideau pentru ei, iar mulţi deţinuţi îi invidiau.

Comandantul se simţea cu siguranţă ca un binefăcător. Avea în minte un şablon gata făcut şi observa doar ceea ce voia. În notiţele autobiografice îi descria pe ţigani, cu naivitate: „Cînd erau aleşi dintre ei cei buni de muncă, ceea ce însemna că şi familiile se destrămau, aveau loc scene emoţionante, pline de suferinţă şi lacrimi. Se mai calmau şi se mai consolau însă cînd li se spunea că mai tîrziu vor fi din nou împreună. Pentru o vreme, ţiganii capabili de muncă de la Auschwitz lucrau în lagărul principal. Făceau tot posibilul ca, din cînd în cînd, să-şi vadă familia, chiar şi de la distanţă. Deseori eram nevoiţi, în timpul apelului, să căutăm ţigani tineri care, de dorul părinţilor, se furişau în tabăra ţiganilor.“

Cum se descurcau ţiganii? Prea tîrziu ca să aflăm, nu mai avem pe cine întreba. Jerzy Kijowski, scriitor al lagărului, a evocat următoarea imagine: „În sectorul BIIe era o orchestră de ţigani, de altfel foarte bună. Ţinea concerte în pieţişoara din mijlocul sectorului. Îmi amintesc că această orchestră cînta la moartea ţiganilor. Trupul neînsufleţit era acoperit cu o pătură, pe care se aruncau flori din hîrtie.“ 

(fragmente din volumul Farby wodne, Czarne, 2011) 

Partea a doua a acestui text poate fi citită aici

Lidia Ostalowska (n. 1954) este jurnalistă, scriitoare şi activistă social. A absolvit cursuri de Filologie polonă la Universitatea din Varşovia, a colaborat cu sindicatul Solidaritatea în perioada de ilegalitate, iar din 1989 scrie pentru secţia de reportaj a cotidianului Gazeta Wyborcza. Cărţi de reportaj publicate: Cygan to Cygan (Czarne, 2000; ediţia română Ţiganul tot ţigan, traducere de Cristina Godun, ARC, 2011), Farby wodne (Czarne, 2011, nominalizare la Premiul Literar Nike şi la Premiul Gwarancje Kultury) şi Bolalo jeszcze bardziej (Czarne, 2012, nominalizare la Premiul „Ryszard Kapuscinski“). Susţine cursuri postuniversitare de gender studies la Institutul de Cercetări Literare al Academiei Poloneze de Ştiinţe. Luni, 28 octombrie, de la ora 18,30, la Libraria Bastilia din Bucureşti va avea loc o întîlnire cu Lidia Ostalowska, moderată de Mircea Vasilescu şi avîndu-l ca invitat pe Mircea Toma. 

traducere din limba polonă de Valentina SANDU  

Foto: P. Wojcik, L. Muntean

Mai multe