Satul Cabrillo
Satul Cabrillo luase naștere în 1937, sub forma unei așezări informale de barăci și rulote destinate muncitorilor sezonieri mexicani de pe o mare plantație de lămîi, și evoluase, prin adăugiri succesive, devenind un mic sat format din 90 de familii, izolat față de orașele învecinate Saticoy și Ventura, segregat spațial și social, cu surse de apă improvizate și canalizare deficitară. Locuitorii săi erau desconsiderați chiar și de membrii asociației mexicanilor americani, din moment ce nu aveau cetățenia americană.
În 1975, Asociația cultivatorilor de lămîi din Saticoy, proprietarul terenului, a trimis o înștiințare tuturor familiilor, prin care le soma să-și părăsească locuințele în termen de 30 de zile, oferindu-le și o despăgubire de 500 de dolari. Motivul evacuării era nevoia de asanare a zonei, găsită necorespunzătoare din punct de vedere igienico-sanitar în cadrul unui control guvernamental; pentru a rezolva problema, asociația cultivatorilor hotărîse că este mai rentabil să demoleze satul Cabrillo decît să investească în asanarea acestuia. Decizia asociației venea pe fondul degradării progresive a relațiilor cu angajații mexicani care, în 1974, organizaseră chiar o grevă cerînd mărirea salariilor și condiții mai bune de muncă.
Comunitatea a refuzat evacuarea și a început să organizeze proteste de stradă, în media, pe lîngă organizațiile religioase și de ocupare a forței de muncă. Pe acest fond conflictual, Asociația cultivatorilor de lămîi și-a trimis buldozerele să demoleze, într-o primă fază, locuințele abandonate de cei care acceptaseră cei 500 de dolari, iar în a doua fază clădirea care funcționa ca pre-school, moment care i-a făcut pe localnici să se lege cu lanțuri și să formeze un scut uman împotriva distrugerii acestui obiectiv.
În același timp, comunitatea a luat decizia cumpărării de la Asociația cultivatorilor a terenului aferent satului și, în ciuda unei sciziuni cu privire la forma de organizare juridică, nou formata întreprindere socială nonprofit a reușit cumpărarea terenului chiar de ziua independenței Mexicului, pe 5 mai 1976, cu fonduri provenind preponderent din împrumuturi.
În total, proiectul comunității locale prevedea construirea a 82 de locuințe noi, avînd un buget total de 1,4 milioane de dolari. Cum, după realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități mai rămăseseră bani doar pentru 35 de locuințe noi, comunitatea a fost pusă în situația de a decide cine primește locuință nouă și cine rămîne în cea veche. Astfel s-a ajuns la ideea reabilitării unor locuințe existente, pe lîngă construirea de locuințe noi.
Comunitatea, prin reprezentantul ei Jamie Bordenave, a încredințat proiectul unei echipe formate din doi arhitecți de la două companii diferite: Frank Villalobos, de la Barrio Planners, o firmă cu experiență în lucrul cu comunitățile de fermieri din statul California, și John Mutlow, acționar al Mutlow-Dimster Partnership, din Los Angeles, care activase cu succes în domeniul locuințelor pentru migranți.
Proiectarea participativă a avut în vedere identificarea nevoilor reale ale beneficiarilor, utilizînd o metodologie aplicată cu succes pentru alte comunități, iar aceasta a pus în evidență următoarele principii de proiectare: păstrarea, pe cît posibil, a tipologiei de locuință unifamilială, amplasarea parcărilor în imediata vecinătate a locuinței, o curte în față și una în spate pentru fiecare locuință, toate camerele de zi și dormitoarele trebuiau să fie orientate către stradă, suprafețele și geometria loturilor existente trebuiau menținute.Cumpără acum Au fost proiectate locuințe cu două, trei și patru dormitoare, în funcție de structura familială a familiilor beneficiare și a fost acordată o atenție deosebită orientării față de punctele cardinale, însoleierea directă și ventilația locuințelor.
O problemă des întîlnită în astfel de intervenții este sustenabilitatea acestora. Mai exact, pînă la intervenție, familiile beneficiare nu plăteau utilitățile pentru că nu le aveau. În noul context, era vital ca facturile la utilitățile noilor locuințe să fie cît mai mici, altfel cîștigurile familiale, deja foarte mici, aveau să se diminueze semnificativ. Intervenția ar fi transformat noul sat Cabrillo într-o povară pentru comunitate. Un studiu termic a arătat însă că, în condițiile de climă din Cabrillo, 60-70% din consumul aferent încălzirii putea fi economisit prin utilizarea sistemului de încălzire activă a apei și încălzirii pasive a încăperilor. Astfel, a fost depusă o aplicație de subvenționare a utilizării de sisteme fotovoltaice, care a fost aprobată.
Atelierul ceramic existent în sat la momentul proiectului avea să se transforme într-o sursă de venit importantă pentru comunitate. Localnicii au lucrat ei înșiși la noile locuințe și au pictat istoria satului pe un perete de incintă. La finalul proiectului, arhitectul John Mutlow spunea că „a fost important ca proiectul să fie atrăgător din punct de vedere cultural, estetic și eficient. (…) Impactul proiectului asupra vecinătăților constă în faptul că aceste familii, care locuiau deunăzi în condiții sub-standard, au acum o comunitate viabilă, cu locuințe confortabile și un mediu sigur. Împrejurimile sînt mult mai frumoase decît fuseseră inițial, mediul construit fiind îmbunătățit semnificativ pentru comunitate în întregul ei”.
John Mutlow este un arhitect care, în loc să insiste pe compoziția volumetrică, pe noutatea designului, pe originalitate, vorbește, dimpotrivă, doar despre confortul, siguranța, bunăstarea comunității și relația noului mediu construit cu vecinătățile. Este o lecție de modestie deplin asumată și, indiscutabil, pilduitoare, recompensată, după finalizarea execuției proiectului, cu medalia de argint a Premiului Rudy Bruner în 1989.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Sursa foto: Rudy Bruner Award