Sat sau oraș?
Unora li se pare că a alege dintre acestea două este o decizie foarte dificilă, dar eu nu aş sta pe gînduri. Nimic nu se compară cu liniştea: liniştea sufletească, liniştea din jur, liniştea de orice fel. Pe acestea cu siguranţă nu le putem găsi la oraş. Este clar deci în ce parte se înclină „balanţa“ mea.
Nu vreau să fiu snoabă şi dependentă de oraş ca mulţi alţii, nu-mi fac viaţa cu nimic mai bună. Nu e nimic mai frumos însă decît a găsi liniştea ascunsă pe undeva, într-un colţ uitat de lume, cu oamenii care îţi împărtăşesc sentimentele. Cu ce mă ajută să am o maşină şi o groapă în asfalt şi un bar vizavi de casă, cînd eu vreau ca totul să fie foarte simplu? Dar mai mult decît să evadez pentru cîteva clipe de linişte, cîteva minute în care să-mi aud gîndurile, nu reuşesc. Acolo e nevoie de oameni adevăraţi, puternici, oameni simpli care ştiu să muncească, nu de noi. Noi care nu ştim să ne descurcăm în altă parte decît în propria noastră casă.
Cum ar fi ca atunci cînd te trezeşti să vezi o cîmpie care te priveşte pe geam, sau un munte care îţi cîntă, în loc de o macara zgomotoasă şi un bloc vechi? Cum ar fi să te trezeşti în linişte, în ecoul viselor tale, în loc de vecinul care îşi bate nevasta? Şi asta nu pentru că oamenii de acolo nu se ceartă, ci pentru că primul tău vecin locuieşte la cel puţin 10 minute de casa ta şi nu ai cum să-l auzi. Nu este mai bine aşa decît să ies pe balcon să iau o gură de aer şi să dau nas în nas cu vecinul din blocul de vizavi? Să fie cizme de cauciuc în locul pantofilor cu toc şi o carte bună în locul monstrului de calculator. Să ascultăm liniştea în loc de televizor şi să ne fie poftă de o roşie în loc de un McPuişor. Şi să reuşim să fugim din ce în ce mai des, în ciuda responsabilităţilor şi grijilor care ne ţin aici.
A fost distractiv să cunoşti lume, să ai bani şi să cheltuieşti, să ieşi în oraş, să te simţi invincibil. Unii ar putea să trăiască toată viaţa aşa, fără să obosească, dar şi fără reuşite, fără să aibă la sfîrşit lucruri cu care să se mîndrească şi care să rămînă în urma lor pentru totdeauna. Dar cine să se mai izoleze acum, cu atîtea tentaţii în jur? Cine să mai cînte la pian, să citească şi să respire aer curat? Am uitat cum miroase iarba sau cum latră un cîine care nu e asfixiat de la poluare. Am obosit din cauza agitaţiei din jur, care aici nu va trece niciodată şi, în acelaşi timp, nici nu mă va mai lăsa să-mi caut liniştea în altă parte.
Ştefania MAFTEI
16 ani