Șarlatanii Brexit trași la răspundere

25 iunie 2019 Societate

Spre sfîrșitul lunii mai, Tribunalul din Westminster a decis să ia în considerare plîngerea depusă de activistul Marcus Ball, care îl acuză pe Boris Johnson, fostul ministru al Afacerilor Externe al Marii Britanii, care acum conduce cursa pentru succesiunea Theresei May la fotoliul de prim-ministru, că ar fi mințit în timpul campaniei pentru referendumul Brexit din 2016. Înalta Curte din Londra a revocat totuși această decizie și a anulat citația care l-ar fi obligat pe Johnson să depună mărturie publică cu privire la campania Brexit.

Decizia Înaltei Curți e regretabilă. O audiere publică ar fi fost binevenită din două motive. În primul rînd, ar fi dat în vileag minciunile susținătorilor Brexit – care mi s-au părut dintotdeauna cel mai bun argument pentru cei care se opun Brexit. Și, într-un mod mai general, o atare audiere ar fi subliniat pericolul pe care astfel de minciuni îl reprezintă pentru democrație.

Desigur, Marea Britanie ar trebui să fie liberă să opteze pentru a deveni din nou „Mica Anglie“. Populațiile au, în fond, același drept de a se sinucide ca și persoanele fizice. Cu condiția însă ca această decizie să fie luată în cunoștință de cauză, în mod deliberat și de bunăvoie. Nimeni nu trebuie să fie împins să o facă, prin hărțuire sau instigare – un delict prevăzut, în cazul unei sinucideri reale, cu o pedeapsă severă.

Or, cam asta s-a întîmplat în timpul campaniei care a dus la votul Brexit. Poporul britanic, departe de a acționa în cunoștință de cauză, a fost indus în eroare. Exemplele de dezinformare și de minciuni cu greu mascate, care au întunecat judecata votanților, sînt prea multe pentru a fi enumerate aici.

Dacă i s-ar fi dat curs plîngerii lui Ball, toate acestea ar fi ieșit la iveală. O audiere în fața instanței ar fi demonstrat că dezbaterea de dinaintea referendumului nu a fost de bună-credință. Și ar fi stabilit că votul pro-Brexit și acceptarea la scară largă a consecințelor sale nu s-au petrecut în cunoștință de cauză.

Și asta ar fi constituit cel mai bun argument posibil pentru a oferi cetățenilor Marii Britanii șansa de a-și reconsidera decizia. În plus, procedurile judiciare ar fi avut meritul suplimentar, și chiar mai important, de a sublinia modul în care tolerarea minciunilor poate afecta grav democrația.

Susținătorii lui Johnson au argumentat că nu ar fi fost corect să i se permită unui singur judecător să decidă cu privire la o dezbatere de anvergura Brexit, și că tribunalele nu sînt instanțe de apel abilitate să soluționeze dispute democratice. Ceea ce e corect, dar există mai multe tipuri de dispute.

De exemplu, una este să pariezi că Anglia, eliberată de Vechea Europă, ar relua comerțul pe mările lumii și ar prospera. Și cu totul altceva este să lansezi acest pariu propagînd minciuni sfruntate – bunăoară, că apartenența la Uniunea Europeană costă 350 de milioane de lire (444 de milioane USD) pe săptămînă – care s au dovedit, culmea, taman după ce pariorii și-au pus în joc economiile de-o viață, a nu fi adevărate.

În mod similar, una este să crezi, cum au făcut neoconservatorii americani, că democrația poate fi implementată în Irak prin forță armată și să pledezi, cu bună credință, pornind de la acest crez. E însă cu totul altceva să încerci să rezolvi cazul, la Națiunile Unite, arătînd flacoane cu pulbere false care dovedesc, chipurile, prezența unor arme de distrugere în masă inexistente.

Atît războiul din Irak, cît și Brexit ilustrează o distincție simplă, dar esențială în orice democrație. Pe de o parte, există o luptă dreaptă între diferitele puncte de vedere, purtată în cadrul guvernat de legi clare care ar trebui să fie spațiul public. Pe de altă parte, există o bătălie pe viață și pe moarte, în care nici o priză nu este interzisă și nici chiar loviturile cele mai joase nu sînt descalificate, inclusiv lovitura cea mai infamă: minciuna.

Minciuna este infamă, deoarece erodează credința în discursul public. Ea otrăvește climatul în care este conceput discursul politic, minează cîmpurile pe care se confruntă punctele de vedere opuse și nu-i mai lasă dreptei judecăți, care este însăși marca democrației, nici o șansă.

E ca diferența dintre „perspectivismul“ lui Nietzsche, în care „evaluări“ contradictorii se confruntă la nesfîrșit, și „minciuna“ lui Machiavelli, care îi permite principelui amăgitor să aibă ultimul cuvînt la finalul oricărei dezbateri.

Mai precis, această diferență îl confruntă pe Machiavelli cu sine însuși. Mai mult decît să legitimeze dreptul de a minți, Machiavelli îi avertizează pe cititori, în Principele, asupra modului în care un tiran, arogîndu-și acest drept, face imposibilă orice dezbatere. În Discursuri, însă, Machiavelli apără dreptul de a folosi orice mijloc – mai puțin dreptul de a minți – pentru a asigura victoria propriei pasiuni sau a propriului punct de vedere.

Cunoaștem prea bine răul pe care conducătorii corupți îl pot face propriului popor. Și, de aceea, ar trebui să avem mai multe de spus despre corupția fundamentală la care duce tolerarea minciunilor.

Această toleranță îi permite otrăvii să se răspîndească în trupul și în sufletul democrației și subminează instituțiile democratice, prin atacarea normelor invizibile și a înțelegerilor tacite care le permit să existe. Este exact ceea ce ar demonstra aducerea șarlatanilor Brexit în fața justiției.

Bernard-Henri Lévy este unul dintre fondatorii mişcării „Nouveaux Philosophes“. Cea mai recentă carte a sa este The Empire and the Five Kings.