Sărăcia, la televizor
Într-un sat oarecare. O bunică grijeşte singură de trei nepoţi. Un părinte mort, altul prin închisoare. Cel mai mare dintre copii să aibă cam la vreo 8-9 ani. E băiat; el ajută prin casă, prin curte şi dă boabe la curci, la găini şi la un porc îngăduitor şi foarte murdar. Blonduţ, cu părul zburlit, o faţă aspră, pătată, fruntea-deja ridată ca la oamenii mari. Voce gîjîită şi o gură mică din care auzi cam ce aude el de la bunică-sa sau de la vecini: oftat adînc urmat de „ce să facem, asta e“, „dacă ne ajută Dumnezeu“, „ăia micii“ (fraţii, nu mult mai mici decît el). Îi vezi apoi pe ăstalalt mai mare şi pe „ăia micii“ îmbrăţişînd nişte căţei în lanţuri groase, cu burta mare, dar cu coastele ieşind din piele, covrigîndu-se cu mîţe torcătoare şi ochi leneşi pe nişte laiţe sărăcăcioase. Deasupra laiţelor atîrnă pozele de nuntă ale bunicilor, poate ale părinţilor. Şi multe icoane de hîrtie înrămate în tinichea aurie. Îi vezi făcîndu-şi temele la lumina unei lămpi cu gaz.
Imaginile ar spune, de regulă, tot. Dacă totul nu ar fi total compromis de vocea din off. Aia a reporterului. Care va zice, de regulă, că bunica se luptă ca aceşti copii să aibă un „codru de pîine pe masă“, copiii vor fi „uitaţi de lume, de soartă şi de autorităţi“, „agoniseala lor de o viaţă“ (dacă nu e luată de un incendiu, inundaţie sau o lege aplicată otova) va sta în „căsuţa într-o rînă, dar curată ca oglinda“, în „dobitoacele din curte“ şi în „speranţa din ochii mari şi negri (albaştri, căprui, verzi)“. Un sămănătorism patetic (în sensul englezesc al cuvîntului) culcă la pămînt mai toate redacţiile din România. Comentariul lăcrămos suprapus în tuşe groase peste ochii măriţi de dioptriile cu plus ale bunicii, fonfăiala cu muci a „ălora micii“ luată în prim-plan, pe neştiute, pe neaprobate mă umple de nervi. Sînt jurnalist, am văzut zeci de asemenea cazuri. Credibile, umane, tuşante. Chiar şi în cuvinte simple. Cum ar fi să ştiţi că bunicii (nu neapărat în povestea de mai sus) îi cam place ţuica? Cum ar fi să ştiţi că băieţelul care are grijă de porci, curci, găini şi de „ăia micii“ bate pe toată lumea la şcoală şi scuipă? Că au un trecut pentru care nu au nici o vină, dar pentru care îi blamează tot satul? Vor fi mai puţin săraci? Mai puţin demni de inimoşenia noastră înainte de sărbători? Şi numai de sărbători?
Văd în televizoare oameni înghesuindu-se la tot felul de promoţii din supermarketuri abia deschise. Se urcă unii peste alţii să ia blendere. Sau seturi de ciorapi. Camera îi filmează ducînd la gură cu scobitoarea cîteva felii de muşchi afumat, îi vedem lunecînd cu experienţă în punguţe de plastic rondele de cîrnaţi, caşcaval, pateuri şi „ce s-o mai da“. „Iată ce face sărăcia din oameni!“ – va spune jurnalistul.
Pensionarii. Îi văd ieşiţi în stradă. Au tot dreptul şi e clar – mulţi şi mai ales nevăzuţi sînt cei care trag de la o lună la alta de nişte pensii mizere. Dar. Pensionarii de la televizor nu-mi par deloc convingători. Văd în mulţime şi domni în puterea vîrstei, să aibă la vreo cincizeci de ani, buni să răstoarne un plug (în buna tradiţie sămănătoristă). Văd doamne proaspăt coafate pline de aur pe degete şi în urechi.
Mai văd zile de sărbătoare ale urbei sau ale ţării populate de aceiaşi. Am văzut la cozile alea cu fasole şi cîrnaţi multe persoane bine îmbrăcate, prost îmbrăcate, tineri şi bătrîni. Lume. Comentariul zicea că bieţii oameni au venit să mănînce şi ei o masă caldă. Dar majoritatea părea să aibă măcar o oală de ciorbă pe acasă.
Sărăcia nu e prietenoasă şi nici simpatică. Vine la pachet cu tot soiul de urîţenii omeneşti. Şi nu e tocmai corect s-o arăţi, otova, prinsă la grămadă cu pomanagii, gură-cască şi altă lume pestriţă. Şi e păcat că poveştile şi oamenii care chiar au ceva de spus sînt de regulă înecate într-un sos mult prea dulce de cuvinte.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.