Săpuniera

Era din plastic verde, lucios și părea unicul loc sigur în care copilul putea să țină uriașa rădașcă pe care o prinsese, cu infinite precauții, cu o seară în urmă, nefamiliarizat cu drepturile animalelor sălbatice la libertate și problemele spinoase de etică pe care subiectul le generează. Insecta era, după toate standardele entomologice, gigantică. Pentru copilul în vîrstă de numai 9 ani, părea un gîndac al lui Hercule, rătăcit prin pădurea de la Crevedia. Așezată în săpuniera dreptunghiulară, rădașca atingea cu coarnele și picioarele dinapoi ambele laturi scurte, în extensie maximă. Ochiul de viitor architect al copilului apreciase că noua casă de plastic oferea spațiul existenței minime, ba chiar și confortul umbrei și hrănirii la ore regulate cu frunze și muguri de plante (copilul habar nu avea care putea fi dieta echilibrată pentru o rădașcă, se baza pe presupuneri copilărești). Avea să afle mult mai tîrziu că arhitecții căutaseră, în 1929, la Frankfurt, exact spațiul existenței minime, das Existenzminimum, adică acel spațiu care să încapsuleze cu precizie toate funcțiunile necesare unei locuințe și că alți arhitecți, după numai 30 de ani, condamnaseră acest demers care strivea utilizatorul și-l transforma într-un simplu mecanism al unei mașini de locuit. Dar să revenim la insectele noastre.

Odată așezat capacul deasupra ei, goanga mai zgîria un pic pereții netezi ai săpunierei cu cangele perfecte de la capătul picioarelor musculoase, apoi se liniștea. Aer intra la interior, în cantități însemnate, întrucît standardele de turnare a formelor de plastic erau laxe la vremea respectivă, mai ales pentru produsele destinate pieței interne, așa cum era cazul de față, judecînd și după cantitatea de apă care se prelingea din săpunieră de fiecare dată cînd un agent de curățire umezit, fie și puțin, era găzduit în incinta verde. Dimineața, insecta era trezită, se dezmorțea, apoi era scoasă la plimbare de copilul grijuliu cu animalul său de companie. Săpuniera era ideală și la transport, întrucît încăpea într-un buzunar și nici nu dădea de bănuit. Profesorii care-l vedeau mereu pe copil cu săpuniera în mînă sau în buzunare îl priveau cu satisfacția pe care doar contemplarea rodului pîrguit al educației le-o putea aduce, punînd acest lucru pe seama înțelegerii de către o minte necoaptă, dar perspicace, a importanței igienei personale în combaterea hepatitei și a viermilor. De altfel, izbită de pereții săpunierei, rădașca producea exact sunetul unui ciot de săpun, tare ca piatra, uscat și crăpat, care se încăpățînează să nu se termine, oricît ți-ai dori tu să o termini cu el.

Într-o dimineață, pe cînd contempla cleștii uimitori ai animalului care se preumbla prin frunziș, copilul fu descoperit de colegii săi de tabără care se adunară ciopor în jurul insectei, atingînd-o cu bețigașe, punînd întrebări pline de curiozitate, cărora copilul le răspunse cum știu mai bine, așteptînd ca grupul să se împrăștie pentru a-și continua plimbarea în liniște, ceea ce se și întîmplă, în momentul cînd se dădu alarma că „au băgat prăjituri la bufet“. Incidentul trecu astfel aproape neobservat, iar seara copilul se culcă, la fel ca în toate serile, cu săpuniera sub pat, gîndindu-se bucuros la noua zi de vacanță ce avea să vină.

În zori, pe cînd goarna suna vesel deșteptarea, băieţelul deschise vesel săpuniera și așteptă ca rădașca să-și facă înviorarea, numai că insecta avea capul separat de trup printr-o tăietură precisă de briceag, aplicată, așa cum avea să afle mai tîrziu, de un coleg invidios. Picioarele și cleștii se mai mișcau, iar copilul nu înțelese din prima situația sau refuză să o priceapă. Cu degetele sale -mici, îi lipi capul de trunchi. Rădașca părea, din nou, întreagă, dar nu mai porni la plimbare. Spațiul existenței minime, menit să asigure confortul de locuire, nu-i oferise totuși insectei protecția în fața cruzimii gratuite, iar bunele intenții pavaseră calea către distrugerea fizică a animalului de companie. Rădașca mai mișcă pînă la asfințit, din ce în ce mai stins, pînă cînd rămase cu totul imobilă, iar copilul înțelese că, intervenind în ordinea firească a lucrurilor, condamnase insecta la moarte. Ar fi întrebat-o, dacă ar fi putut, dacă stătuse bine în săpunieră, deși intuia un răspuns negativ, similar celui pe care l-ar fi dat locuitorii dealului Uranus, cărora regimul le demolase casele și-i mutase la un trai „superior“, în blocurile din panouri prefabricate. Fără să știe nimic despre responsabilitatea arhitectului față de oamenii pe care intenționează să-i fericească, convingîndu-i să trăiască (adesea împotriva voinței lor) potrivit viziunii sale asupra spațiului, copilul jeli, jeli mult, nu doar pierderea tovarășului necuvîntător, ci şi sfîrșitul propriei inocențe. 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.