Şaorma de după Anul Nou

Nu ştiu cum se face, dar pe 1-2 ianuarie era plin la şaormăria Dristor şi la McDo şi la KFC. Parcă o altă populaţie se îndopase cu o noapte înainte şi alta acum murea plesnită peste stomac pe băncile fast-food-urilor. Parcă – doar că era aceeaşi populaţie, nu alta. Ruptură de memorie, chef de comunitate, bătaie de joc, ironie a sorţii – toate-toate dau buluc în această secvenţă de cumetrie a sarmalelor-potroacelor-aripioarelor picante. O fi foame în acest balamuc culinar? Sau o fi fost doar nevoia de a gusta frugal?

N-am să ştiu fiindcă mie doar de şaorma mi-a venit chef a treia zi după Anul Nou, şi asta fiindcă nu mai mîncasem una de vreun an şi atunci am spus da într-o toană. Poate dacă nu ieşeam şi nu vedeam asaltul apocaliptic din primele zile nu-mi luam o şaormă apoi. Asaltul acesta a fost pavlovian pentru mine şi mă gîndesc acum pe cine să acuz de acest dezmăţ, ori îmi aparţine vina şaormei care m-a făcut ca o gutuie. Ăsta-i necazul. Poţi să te acuzi după ce-ai mîncat oricît. Nu mai ajută. M-am şaormit, vai de capul meu. Şi stau şi mă gîndesc că de Crăciunul ăsta nimic n-a avut gust pentru mine. Nici cîrnat, nici lebăr. N-am vibrat. Corect făcute, nu m-au bucurat. Şi atunci iată altă ecuaţie în care şaorma parcă a făcut dreptate în ecuaţia mea. Carnea în hîrtie în locul celei în maţ de oaie. M-am şaormit, vai de capul meu. M-am şaormit, vai de capul meu. M-am şaormit, vai de capul meu!