Sam şi Dean, supranaturalii

De ceva timp încoace, mă uit la aventurile lui Sam şi Dean. Sam şi Dean sînt doi fraţi care se luptă cu tot ce mişcă pe lumea cealaltă, de la monştri la îngeri şi demoni. Într-un serial care se cheamă Supernatural (2005, creator Eric Kripke).

De ce mă uit la Sam şi Dean? Primul şi cel mai la îndemînă răspuns ar fi că nu am destui prieteni reali şi că am nevoie de unii virtuali. Chiar unii din seriale proaste.

Desigur, nici acest prim răspuns nu e total departe de adevăr. În mod evident, uitatul la seriale e o formă de dependenţă, una mai perversă, care, aparent, nu lasă urme: nu-ţi distrugi nici ficatul, nici inima, nici plămînii, ca în cazul altor droguri. În ce priveşte, însă, creierul, rămîne de văzut.

De ce ar opta o persoană în putere, cu oarece activităţi şi cu familie, pentru o asemenea dependenţă facilă? Pentru că realitatea serialelor e mult mai controlabilă şi mai previzibilă decît cea a vieţii de toate zilele. Plus că acolo, în seriale, ai ocazia să „faci“ (evident, din culise) ceea ce în viaţa de toate zilele nici cu gîndul n-ai gîndi, cum ar fi să stai de vorbă cu un înger sau să ucizi un demon.

De asemenea, uitatul la un asemenea tip de filme te ajută să te întorci într-o adolescenţă ce pluteşte, neîncetat, undeva deasupra existenţei mature, ca un posibil veşnic deziderat escapist. Tot o atare preocupare îşi are şi nelipsitul coté romantic, mai ales că Sam (Jared Padalecki) şi Dean (Jensen Ackles) sînt prezentabili.

Sam şi Dean fac şi ei parte din categoria supereroilor, dar a unora transcendentali, la propriu. În sensul că, toată ziua-bună-ziua, nu numai că au de-a face, pe lumea asta, cu creaturile lumii celeilalte, ci şi trec una-două dincolo. Pe tărîmul celălalt.

Mai mor, se mai duc cînd prin Iad, cînd prin Paradis, apoi iarăşi învie, cu sau fără suflet. Personajele celelalte, fie ele moarte sau vii, au apariţii şi reapariţii. Îngerii umblă liberi pe pămînt, în aşteptarea Apocalipsei, iar demonii – ce să mai spunem – sînt printre noi (atenţie la cei cu ochii negri sau galbeni!). Fantomele, spiriduşii, zeii păgîni, dulăii iadului, vampirii, vîrcolacii, sirenele, vrăjitoarele reprezintă creaturi dintre cele mai obişnuite printre semenii noştri. Ca să nu mai vorbim de Dumnezeu însuşi, care s-a rătăcit undeva pe Pămînt şi nu mai e de găsit.

Îngerii nu sînt neapărat buni – există printre ei unii care se aseamănă cu agenţii necruţători ai serviciilor secrete din filmele de spionaj. Nici demonii nu sînt neapărat toţi foarte răi – cu unii te mai poţi înţelege, mai poţi negocia, poţi fi chiar prieten. Vînzarea sufletului, de altfel, nu e mare problemă în serialul ăsta – se întîmplă destul de des pe la intersecţii, cu preţul a vreo zece ani de viaţă în plus. Moartea însăşi e personaj; descoperim, de fapt, că nu e o vorba de o singură moarte, ci de o organizaţie birocratică alcătuită dintr-un şef şi mai mulţi angajaţi – cîte o moarte mai mică pentru fiecare district.

Supranaturalul, în serialul acesta, pare să fie ceva la îndemînă, care se află printre noi, chiar dacă, de multe ori, nu-l identificăm. Modul familiar, de multe ori aproape (?) stupid, în care sînt prezentate întrupările lui pe pămînt ni-l face accesibil. Nu ne mai poate fi frică de nişte creaturi de care ne vine să rîdem...

Pe scurt, chiar dacă de multe ori o dă în bară, Supernatural are un merit, cel puţin în ce mă priveşte: îmi reduce fricile cele mai sinistre la ceva umoristic (involuntar) şi palpabil. Lumea cealaltă e adusă printre noi cu imperfecţiuni asemănătoare celor ale zeilor greci din Legendele Olimpului, pe care le citeam în copilărie. Nu mă mai pot teme de ceva ce mi-e asemănător şi se dovedeşte imperfect şi comic.

Desigur, dacă e să judecăm serialul la nivel estetic şi, probabil, chiar ştiinţific, multe (cele mai multe?) din lucrurile care se petrec acolo sînt de o foarte mică valoare. Dar nu e altceva decît un serial: un basm adaptat lumii tehnologizate, consumiste şi mai cinice în care trăim; în care, în loc de un Făt-Frumos, nu avem trei, ca în alte basme, ci doi fraţi, care se şi iubesc, se şi urăsc, dar luptă în continuare.