„Salvatorii” omenirii
O serie de lucrări de artă au fost ținta protestelor activiștilor ecologiști, săptămînile trecute, la interval de doar cîteva zile. Pe 14 octombrie, două membre ale organizației Just Stop Oil au împroșcat cu supă de roșii tabloul lui Van Gogh, „Floarea-soarelui”, expus la National Gallery din Londra. Cîteva zile mai tîrziu, pe 24 octombrie, activiștii britanici au lovit din nou, de data asta la muzeul Madame Tussauds, vandalizînd statuia de ceară a Regelui Charles al III-lea, împroșcînd-o cu două tarte de ciocolată. Între cele două acțiuni din Marea Britanie, a existat și atacul membrilor „francizei” JSO din Germania, Letzte Generation, care, pe 23 octombrie, au vandalizat, cu piure de cartofi, un tablou al lui Monet, expus la muzeul Barberini din Potsdam. „Oamenii mor de foame, ne aflăm într-o catastrofă climatică și singurul lucru de care vă e frică este supa de roșii sau piureul de cartofi aruncate pe un tablou”, a declarat una dintre cele două tinere activiste.
Într-adevăr, atacurile activiștilor chiar au un potențial de frică, însă nu în direcția dorită de ei. Căci nu supa, piureul de cartofi sau tarta cu ciocolată dau frisoane, ci mesajul acțiunilor, care amintește de distrugerea celor două statui străvechi ale lui Buddha de către talibani, în 2001, justificată de aceștia prin „combaterea ereziei hinduse din Afganistan”. Ce au invocat activiștii europeni?
Într-un interviu pentru Euronews, Alex De Koning, purtătorul de cuvînt al Just Stop Oil, a declarat că organizația este una „pacifistă și non-violentă” și, întrebat fiind cum își justifică actele, etichetate drept „vandalism detestabil”, acesta a rîs, spunînd că, dacă ar primi cîte un bănuț de fiecare dată cînd e întrebat asta, ar putea să-și plătească facturile la energie.
„Vom provoca perturbări, vom ataca picturile și arta, (...) pînă cînd Guvernul va lua măsuri semnificative în ceea ce privește încetarea finanțării producției de combustibili fosili din Regatul Unit. (...) Există mai mulți oameni revoltați de această acțiune decît de situația celor 33 de milioane de oameni din Pakistan strămutați din cauza inundațiilor. (...) Este cu adevărat trist că cei mai mulți sînt revoltați că aruncăm cu supă pe sticla unor tablouri.”
Totuși, luat la bani mărunți, gestul activiștilor de a ataca lucrări de artă, care n-au nici în clin, nici în mînecă cu scopul lor declarat, dincolo de această pornire talibană și de izul de „revoluție” comunistă care propovăduia ura față de „mofturile” intelectuale, precum cultura (vă amintiți de sloganul: „Dă-mi, tăticule, și mie / O lopată și-o mistrie / Să mă duc pe șantier / Să mă fac brigadier”?), denotă și o totală impostură a formei fără fond. Căci, militînd pentru stoparea exploatărilor petroliere, activiștii au folosit produse obținute cu ajutorul exploatărilor petroliere – o supă din conservă (nu preparată de ei, în mod raw-vegan, fără foc sau altă sursă de energie, cum s-ar cuveni în acel viitor propovăduit de ei), au vandalizat statuia Regelui Charles al III-lea, un înfocat ecologist, iar în cazul din Germania, o tînără, care a declamat patetic cum că „oamenii mor de foame”, a aruncat cu mîncare (nu mai bine hrănea un om flămînd?).
Bineînțeles, impostura a existat din toate timpurile, totuși în ceea ce privește activismul (și nu vorbesc doar despre activismul ecologiștilor, ci și de curentele corectitudinii politice, precum cancel culture sau woke-ismul), aceasta a depășit nivelul de Tartuffe, ieșind din sfera șarlataniei și pătrunzînd în sfera patologicului. Nu mai este vorba doar despre o înșelătorie de suprafață, ci de o internalizare a acesteia. Personal, sînt convinsă că mulți dintre tinerii activiști exaltați se cred cu adevărat „salvatorii omenirii” și, impulsionați de sloganuri, se dedau la acțiuni de șantaj, care sfidează orice logică, ajungînd să distrugă tocmai ceea ce ei clamează a salva. Îmbătați de cuvinte, nu se lasă oare activiștii de azi pradă unei lipse totale de sens și unei grave neglijențe a gîndirii, devenind impostori fără să-și dea seama?
Noua impostură
O bună analiză vine din partea lui Roland Gori, profesor emerit de psihopatologie la Universitatea Aix-Marseille, care a surprins în lucrarea sa, La fabrique des imposteurs (editura Actes Sud, 2015), schimbările antropologice ale societății care au permis crearea acestui nou tip de impostor.
„În societatea de azi, impostorul se simte ca peștele în apă, căci aceasta încurajează forma fără fond, apreciază mai degrabă mijloacele decît scopurile, este mai interesată de aparențe și prestigiu, nu de muncă și talent, preferă audiența meritului real, optînd pentru pragmatismul avantajului, nu pentru curajul autenticității, încurajînd oportunismul păreriștilor, în defavoarea opiniilor de valoare, perfecționînd arta iluziei în loc de a încuraja gîndirea critică, abandonîndu-se falsei siguranțe a tiparelor mai degrabă decît de a risca, mizînd pe cartea iubirii și a creației. Acesta este mediul propice în care prosperă impostura! Normele societății de azi, chiar împopoțonate și machiate cu fardurile unor binefaceri, fabrică impostori. Impostorul devine astfel o victimă a mediului social, dorindu-se stăpînul absolut al adevărului, fiind, în fapt, un burete vivant impregnat cu normele timpului său, sclav al modelor și al formelor. Impostorul trăiește pe credit, dar un credit plătit de altcineva. Frate siamez cu conformistul, impostorul se află printre noi, împrumută logica frigidă a instrumentelor procedurale de management, trucurile cuvintelor bine potrivite, escrocheria algoritmilor, uzurpînd încrederea prin expertize mincinoase și ipocrizie, căreia îi spune bună-credință. În această civilizație a falșilor profeți, democrația se îmbolnăvește de cameleonism, închisă în normele pe care singură și le-a impus, autopropulsîndu-se în infernul unei lumi care se golește de sens. Și doar ambiția culturii și îndrăzneala libertății cu adevărat libere ne poate permite să creăm un viitor.” – scrie Gori.
Nivelul de comunicare la care s-a ajuns datorită (sau din cauza) tehnologiei a construit din rețelele de socializare adevărate „fabrici” de impostură, prin faptul că acestea au transformat nevoia de apreciere, ostoită odinioară de cea oferită de persoanele din jurul nostru, într-o dependență de adorație, în masă. Nu ne mai simțim bine doar cu cercul intim de prieteni, căutăm încuviințare și aprecierea oamenilor pe care nu-i cunoaștem și nici nu-i vom întîlni vreodată. Ne îmbolnăvim de vedetism. Și există multe studii care confirmă efectele nocive pe care social media le au asupra sănătății mentale, asemănătoare dependențelor de narcotice sau tutun, studii care trag un semnal de alarmă asupra riscului ridicat de depresie, anxietate și chiar tendințe suicidare printre utilizatorii frecvenți ai rețelelor de socializare.
Concepute în jurul ideii de captare a atenției, existînd doar prin menținerea online a utilizatorilor, aceste rețele ajung ca un soi de dealer-i de dopamină – eliberată de like-urile primite, distribuirile și comentariile pe care o postare le are. Ca în cazul narcoticelor, vrei ca plăcerea de a fi plăcut să crească, mai mult, din ce în ce mai mult. Și cum atragi acest „din ce în ce mai mult”? Cum atragi adorația maselor? Prin autenticitate și bun-simț sau, mai ales, prin plierea la gustul mulțimii, la normele societății în care trăiești, prin împingerea limitelor personalității tale dincolo de marginile firești cu care ești dotat?
„Analiza psihopatologică a imposturii relevă faptul că aceasta apare ca o soluție la cerințele unui mediu care îl face pe subiect să vrea să trăiască deasupra mijloacelor sale psihice, materiale sau simbolice. Am încercat să suprapun această psihopatologie a imposturii peste sociologia moravurilor. Și am observat că societatea noastră încearcă să-l convingă pe individ, în baza codurilor în vigoare, să intre în această comedie socială, transformîndu-l într-un maestru în arta înșelăciunii și mascaradei.” – afirmă Gori.
Și, cum fiecare societate are codurile și normele sale, care creditează valoarea cuiva, iar impostura este inseparabilă de valorile în uz, de formele sociale acceptate și de criteriile de evaluare, care sînt aceste norme la piedestalul cărora aspirăm?
Potrivit lui Gori, noile forme sociale de evaluare se bazează, în esență, pe „criterii cantitative, formale și procedurale, în toate domeniile. Dacă luăm exemplul jurnalismului, ceea ce va avea întîietate este logica rating-urilor, adică un articol nu va fi evaluat în funcție de ideile pe care le aduce, de calitatea lor în formarea spiritului critic, ci de numărul de cititori sau de numărul de comentarii. Această logică a rating-urilor devine calul troian al logicii pieței”.
Cantitatea ca principal criteriu de evaluare a valorii se răsfrînge în societate ca un imbold către exagerare – augmentarea calităților, atît fizice (mărirea diferitelor părți anatomice), intelectuale (deținătorii adevărul absolut), cît și morale (lumea aflată în criză are nevoie de salvatori).
Or aici, la capitolul augmentarea calităților morale, se încadrează și noii activiști, erijați în salvatori ai omenirii. Însă, cum problemele reale ale omenirii sînt mult prea mari pentru niște umeri umflați doar cu exaltare, aceștia recurg nu la acțiuni coerente, ci la artificii, la fel de sclipicioase ca lozincile folosite, care au ca rezultat nu salvarea omenirii, ci propria celebritate, pentru care inventează tot felul de învrăjbiri (ca în cazul cancel culture sau woke-ism), sau aleg metode de exprimare fără nici o logică, dar cu un profund „efect de scenă”, menit să le aducă like-uri, distribuiri și faimă, chiar negativă. Pentru că, nu-i așa, toată lumea a aflat acum despre Just Stop Oil, însă nu prin prisma scopului „nobil”, ci mai ales prin mijloacele violente prin care s-au afirmat.
Bineînțeles, membrii organizației susțin că sînt pacifiști, că tablourile n-au fost afectate, că ei nu-și doresc decît o lume mai bună. Ignorînd faptul că ei perpetuează tocmai metehnele lumii în care trăim: șantaj și distrugere.