Salcîmul lui Moromete

14 iunie 2017   Societate

Proiectul guvernului actual de a ajunge cu impozitarea ultimei activități producătoare de venituri din gospodăriile noastre mi-a amintit de una dintre cele mai frumoase scene ale cinematografiei românești. Este vorba despre filmul Moromeții al lui Stere Gulea (1987, după volumul I al romanului lui Marin Preda), iar scena despre care vorbesc este cea în care agentul fiscal, Jupuitu’, îi face o vizită lui Moromete, pentru încasarea impozitelor pe terenuri. Mai precis, este vorba despre „foncire“, un impozit agricol sinistru, mult discutat în epocă. Întreaga atitudine a lui Moromete este una de protest în fața unui stat abuziv care nu-i oferă nimic și care dorește, din cînd în cînd, colectarea impozitelor, prin jupuirea efectivă (numele agentului fiscal spune totul) a celor care trudeau un pămînt pe care îl cîștigaseră cu sîngele în Primul Război Mondial. De altfel, pe tot parcursul romanului/filmului, personajul are o problemă cu statul, cu primarul, cu autoritatea în general. Cauzele vin de acolo însă, și nu de la Moromete. Cei cunoscători de istorie știu că Moromete tergiversa plata impozitelor și pentru că, în epocă, statul despre care vorbeam a fost nevoit să aprobe mai multe „reconversii“, anulări ale datoriilor țăranilor, tocmai datorită gradului extrem de scăzut de colectare a acestor taxe. Ceea ce face Moromete este un fapt simplu de viață al unui simplu om care nu înțelege de ce toată lumea îl asaltează și de unde vine această presiune. Exista, în epocă, o tendință pentru centralizarea suprafețelor agricole. În context, presiunea pe micii proprietari era enormă și venea din toate părțile. El își apără pămîntul pentru că pămîntul este singura sa sursă de hrană, dar și independența și viața sa. Moromete vinde salcîmul din fața casei (filmul începe chiar cu acest sacrificiu) vecinului său Bălosu (Marin Preda are un har enorm de a denumi persoane și obiecte, continuat și în Cel mai iubit dintre pămînteni – în lumea satului, a-ți curge balele era un semn de maximă degradare morală și fizică, iar acestuia îi curgeau balele după averea vecinului său), tocmai pentru că se pregătea de vizita agentului fiscal. Pentru cei care au trăit la țară, personajul agentului fiscal are o uriașă conotație negativă. Perceptorii erau spaima satelor românești. Se întîmpla așa pentru simplul motiv că puteau executa pe loc datoria statului, adică îți puteau „lua vita din curte“ și te puteau lăsa muritor de foame. Numai că Marin Preda ne oferă în mod intenționat un alt tip de personaj, unul mai umil și mai speriat în relația cu Moromete. Stere Gulea a înțeles perfect ideea lui Marin Preda și-l pune să stea jos, pe scările casei sărăcăcioase a lui Moromete. Relația dintre personaje capătă astfel sensul normal, real. Este vorba despre măreția celui care își pusese viața în pericol la război, pentru a obține pămîntul respectiv, și lipsa de statură a celui care reprezintă acest stat. Sugestia este clară, „statul pe care îl reprezinți nu mă merită și din această cauză vă tratez așa cum meritați“. „Păi, bine că-ți dau și leul ăla!“, îi spune Moromete la un moment dat lui Jupuitu’, tocmai pentru a-i argumenta că el este cel inadecvat în situația dată și nu Moromete.

Am început aceste rînduri cu un comentariu legat de opera lui Marin Preda, pentru că și acum, dacă se aplică proiectul despre care vorbeam la început, omul obișnuit din România, adică cel care muncește toată viața pentru o carieră și o gospodărie, va fi obligat să susțină aberantele creșteri de venituri ale angajaților la stat, creșteri de venituri pe care nimeni nu le mai înțelege. Aici nu mai este vorba deja despre cunoștințe mai slabe sau mai extinse de economie, ci pur și simplu de o raționalitate simplă, de un bun-simț comun. Orice om cu un asemenea bun-simț își dă seama că aceste creșteri de venituri sînt mari, foarte mari și, ca atare, nu pot fi susținute de expansiunea economică naturală a sistemului economic românesc. Urmarea este aceea că cei care le aplică au două soluții. Prima este aceea de a căuta alternative de venituri la bugetul statului, iar cea de-a doua este aceea de a se împrumuta efectiv cu sume foarte mari de bani pe piața financiară internă și externă. Se poate merge și pe ambele căi. Atît extinderea impozitării, cît și împrumuturi masive. Impozitarea globală a gospodăriei trebuie să spunem că este o măsură cinică. Ea vine din direcția unei haiducii rău înțelese conform căreia trebuie să luăm de la săraci și să dăm la bogați și nu invers. Este cunoscut faptul că nu în primul rînd la gospodăria orășenească face trimitere această măsură, ci în primul rînd la cea rurală, acolo unde se mai produce o sticlă de vin în gospodăria proprie, se mai crește o pasăre sau un porc. Avem o îndelungată tradiție a gospodăriei proprii „de la țară“, pentru că ea ne-a salvat să nu murim de foame în vremurile ceaușiste în care „alimentarele“ erau goale. Autoconsumul sau consumul de produse din gospodăria proprie va fi acum impozitat. Va trebui să declarăm tot către domnul perceptor, de la numărul de ouă pe care găinile au avut bunăvoința să ni-l ofere pînă la greutatea jumătății de porc despre care tocmai vorbeam. Perceptorul va veni în curte și ne va număra, cîntări și măsura totul. Ceea ce ei numesc economie neagră sau gri în gospodăriile noastre, noi numim protecția noastră la sărăcie și foame. Pentru că despre asta este vorba. Există încă foarte multe familii care, dacă nu fac foamea în blocurile ceaușiste pe unde locuiesc, asta se datorează părinților și bunicilor din mediul rural. Nimic nu va scăpa domnului perceptor, el va ști tot ce intră și tot ce iese dintr-o gospodărie. Din acest motiv, cred că o asemenea lege ar aduce chiar grave imixtiuni în viața noastră privată. Este evident că agenții fiscali respectivi se pot transforma rapid, dintr-o armată de consultanți, într-una de delatori, sau chiar într-una de agenți electorali, care vor raporta șefilor lor unde și cînd am ascuns ouăle care trebuiau să fie sub cloșcă, dacă am raportat mai puțini pui de curcă în această primăvară sau chiar cu cine ne pregătim să votăm la viitoarele alegeri prezidențiale.

Cealaltă măsură despre care trebuie să vorbim o reprezintă îndatorarea excesivă. Și aici lucrurile sînt destul de complicate. Sînt complicate pentru că cifra de îndatorare a României nu trebuie judecată în termeni absoluți și izolați. Adică avem 40% datorie publică raportată la PIB și putem sta liniștiți, mai avem multă marjă de îndatorare pînă la 60%. Îndatorarea trebuie judecată și printr-un indicator calitativ care este capacitatea de rambursare. Adică cel puternic își permite datorii mari pentru că are de unde să le ramburseze, iar cel sărac nu-și permite asemenea datorii pentru că dinamica sa de rambursare, dată de economia pe care o are în spate, este cu totul alta. Or, eu cred că, așa judecînd lucrurile, sîntem destul de îndatorați. Lumea este în mișcare și capacitatea noastră de a anticipa aceste mișcări este destul de redusă. Și din această cauză soluția creșterii datoriei este de criticat.

Am judecat, pînă acum, problema acestor acoperiri de creșteri de venituri cu ochii celui care este bine intenționat și care crede că și cei despre care vorbește, adică actualul partid aflat la guvernare și actualul guvern, ar fi la fel. Dar, dacă ei nu sînt bine intenționați și pur și simplu doresc să producă și în economie ceea ce se tot chinuie să producă și în sistemul judiciar, cu celebrele ordonanțe de grațiere și amnistie, care au provocat cele mai ample mișcări de protest de după Revoluție? Fără a intra prea mult pe terenul alunecos al politicii, ne simțim datori să atenționăm asupra unei situații. Pe nesimțite și fără să o spună în mod clar, PSD a fugit din zona de doctrină social-democrată spre cea populistă. Or aici fiind, totul devine posibil, pentru că populiștii nu înțeleg nimic din economie și chiar sînt adversari ai unor minime reguli economice. Ce înseamnă pentru ei respectarea a 3% deficit bugetar anual sau încadrarea în 60% datorie publică din PIB? Toate acestea, pentru ei, sînt simple convenții care stau în calea fericirii lor, ca să ne exprimăm alt­fel. Pericolul este enorm pentru că știința economică nu iartă și totul poate intra în dezechilibre extrem de greu de gestionat. Odată piatra aruncată în baltă, miile de înțelepți nu o vor mai putea găsi. Ideea lor cum că economia se poate crea prin decrete clocite pe la ei prin birouri, pe la partid, este una eronată. Ar fi simplu dacă ar fi așa. Am decreta ca toți oamenii – și în primul rînd pesediștii, că ei conduc acum – să dețină case mari și frigidere îmbelșugate și gata, problema s-ar rezolva. Compromiterea echilibrelor economice este un pariu care poate fi și intenționat. Chiar dacă n-o declară, acești oameni sînt adversari ai Europei și ai monedei unice europene. Orientările lor sînt altele și vin de pe alte meleaguri.

Sigur, salcîmul lui Moromete este o soluție de acoperire a deficitelor, ca și îndatorarea. Sînt scenariile în care „proștii“ vor plăti impozit pe ultima găină din curte, iar „deștepții“ vor continua să-și sifoneze prin străinătate averi de milioane și sute de milioane de euro. Într-o ordine firească a lucrurilor nu ar trebui început cu tăierea salcîmului, numai că de atunci, din vremea lui Moromete, și pînă acum, se vede că nu s-a schimbat nimic. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.

Foto: C. Bumbuţ

Mai multe