Să traversezi orașul ca să ajungi acasă
Ați visat vreodată că sînteți în partea cealaltă a orașului și că trebuie, cu necesitate, să ajungeți acasă, prin orice mijloace? Mie mi se întîmplă frecvent, și atunci se face că o pornesc spre casă dintr-un loc puțin cunoscut, iar traseul nu îl cunosc. Uneori, drumul străbate, într-un mod foarte straniu, chiar curțile și casele oamenilor, ca și cînd orașul ar fi un continuum de proprietăți private, lipsit cu desăvîrșire de străzi.
Pătrunzi într-o curte însorită, unde se află o casă din cărămidă copleșită de glicine generoase. O scară exterioară coboară spre o curte engleză unde se deschide un demisol. Sprijiniți de balustradă, cîțiva tineri se află într-o pauză de workshop și discută lucruri neimportante. Contraintuitiv, cobor și ajung într-o sală de curs, din care se deschide un coridor ce urcă printr-o scară în spirală la un nivel necunoscut. De acolo este nevoie să sar pe o fereastră joasă pentru a-mi continua drumul, iar asta este foarte logic în vis, căci intru imediat în altă casă, cu o cameră de zi spațioasă, mobilată în stil clasic. Ies în vestibul, acolo unde proprietarii tocmai schimbă ultimele amabilități cu oaspeții, înainte de plecarea acestora. Îi salut pe toți cu o ușoară neliniște, pentru nu e tocmai normal să ies eu din casa lor, dar ei sînt foarte relaxați și, după ce mă studiază preț de o secundă, mă salută, la rîndul lor. Pun asta pe seama hainelor acceptabile pe care le port și a mîinilor goale cu care ies din casă. Într-adevăr, nu duc nici o geantă, sacoșă ori povară, singura misiune este de a ajunge acasă. Din ușă intru într-o altă casă, unde mă primește chiar gazda, ca și cînd eram așteptat ca musafir. Întreb pe unde se iese, iar ea mă conduce într-un dormitor amplu, scăldat în penumbră, unde, pe trei paturi, dorm trei bărbați, în pijamale tărcate. Deschid un geam, ca să intre lumina de afară, iar ei încep să se trezească unul cîte unul, căscînd și întinzîndu-se ca niște motani care nu au altă treabă decît să doarmă, să se plimbe și să mănînce. Prin fereastra deschisă zăresc un colț îndepărtat al blocului meu, scăldat într-o rază de soare, iar bucuria că mă apropii este de nedescris, căci tot acest labirint de curți și camere m-ar fi putut face să pierd direcția.
Ieșind din casă, dau, în sfîrșit, de o stradă, unde se află chiar service-ul auto unde am lăsat mașina pentru revizie. Intru și întreb dacă este gata, iar recepționerul îmi spune că este în spate, în atelier, posibil gata de luat. Mă duc acolo, dar mașina nu e, iar ușa spre recepție s-a închis, căci este chiar ora închiderii, deci ies prin ușa garajului direct într-o stradă de serviciu, de unde încep să ocolesc pentru a ajunge la intrarea principală. Cu toate acestea, clădirile sînt cumva lipite unele de altele încît devierea este mare și, la un moment dat, ajung la un canal, de parcă aș fi în Veneția. Ultima dugheană înainte de apă este o mică frizerie și o întreb pe doamna din poartă cum fac să mă întorc la intrarea în service. Un vaporaș trece la fiecare două ore, îmi spune ea, dar eu știu înlăuntrul meu că nu am două ore la dispoziție și că trebuie să ajung acasă. Așa că sar pe niște pietre și trec canalul mai ușor decît părea la prima vedere. Ajung la o esplanadă necunoscută, este centrul orașului, iar cupluri elegante se plimbă nonșalant, ca în vederile din perioada interbelică. Eu nu mai văd blocul, deși este înalt, iar asta mă face să mă agit și să o iau la fugă spre marginea luminată a pieței, acolo unde străduțele întortocheate ar putea să ducă acasă.
Trec iarăși din casă în casă, urcînd și coborînd scări pînă cînd, într-un tîrziu, ajung la scara blocului. De aici se deschid în vis mai multe variante. În prima, ajung la etajul întîi, iar de aici direct la trei, iar scara care coboară la doi, unde este casa mea, de fapt urcă și sînt foarte încurcat pentru că nu intuiesc soluția. A doua mă face să sun la ușa mea, dar îmi deschide un vecin, care îmi spune că am greșit adresa. În sfîrșit, în a treia îmi deschide chiar mama, zîmbind tinerește, iar eu sînt doar un școlar care s-a întors într-un suflet acasă pentru că știe că bunica, Olga, a gătit supă cu găluște.
În sfîrșit, străbaterea onirică a orașului pentru a ajunge acasă, a acelui oraș care însumează toate orașele vizitate sau închipuite, populat de toți oamenii cunoscuți și necunoscuți, cu logica lui care se sustrage raționalului, vorbește, cred eu, despre importanța lui Acasă, a acelui loc unde te regăsești și te repliezi întru sine. Atunci cînd îl găsesc, încep ziua încărcat de energie pozitivă. Cînd ratez destinația și mă pierd pe străzi, obișnuiesc să-mi spun, în somn, că visul acesta este penibil și că îmi pierd timpul, așa că mă trezesc și încep un altul. Legat însă indisolubil de destinație, orașul ubicuu care mă blochează, dar mă și călăuzește, mă conține și pe mine, și pe acel Acasă al meu.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: flickr