Să te măriţi bine!

Nu era o fată frumoasă, nici prea deșteaptă, deși avea toate datele să fie și una, și alta – înăltuță, subțire, cu un păr lung și negru, cu trăsături cam prea ascuțite, de pasăre oarecum exotică, cu note bune în special la matematică, din cîte îmi amintesc. Însă era, ca multe alte gîsculițe de atunci care își plîngeau pe umăr una alteia cînd aveau necazuri în amor, lipsită de personalitate. Așa eram și eu, de altfel, așa că mă refugiam în muzici rebele, scriam mult și prost, purtam cele mai lălîi și lipsite de vino-încoa’ cămăși ale lui taică-miu care să-mi acopere fundul „prea mare“, stăteam cocoșată ca să-mi ascund complexele și-mi rupeam unghiile cu disperare, la fel cum mi le rup și acum cînd mă plictisesc. De fapt, toate ne plictiseam. Cumplit. Drumurile de la școală acasă erau lipsite de orice aventură, ieșirile în oraș „la o cola, cu fetele“ – patetice. Cu toate uram adolescența și ne uram pe noi înșine. Dar fata asta, care nici măcar nu era cu mine în clasă și nu făcea parte din găștile de gagici în permanență deprimate, îndurerate, părăsite de iubiți inexistenți, părea să nu se plictisească. Era senină. Iar seninătatea ei, la un moment dat, era angoasantă pentru noi, celelalte, care sufeream. Nu știam ce face în timpul liber, însă probabil că nu făcea nimic. Știam, în schimb, că era un copil de bani gata care își permitea orice, deși pe vremea aceea banii părinților nu prea se afișau prin licee. Asta ar fi fost o explicație pentru seninătatea ei absolută.

Mai tîrziu, am devenit întîmplător prietene pe Facebook, deși ne cunoscuserăm foarte puțin. Am urmărit-o o vreme și am văzut în imagini mai vechi cum a crescut, păstrîndu-și seninătatea și arătînd impecabil la 20, 30, aproape 40 de ani, fără să fie totuși, niciodată, frumoasă. Însă arăta cumva „corect“. La 20, a trebuit să facă o facultate, așa că a ales ASE-ul. Jumătate dintre fetele din liceul meu care nu aveau o vocație anume alegeau ASE-ul. Mai departe, și-a propus probabil să se descurce prin forțe proprii – aici, îmi pot imagina primele discuții cu părinții în care fata noastră, în sfîrșit, începuse să se maturizeze, refuza să preia firma lu’ tata, să accepte pentru început postul de director executiv sub stricta lui supraveghere. Își dorea să fie ea însăși, deși nu prea știa cum. Așa că s-a angajat într-o corporație. Acesta a fost momentul în care am întîlnit-o pe stradă, acum mai bine de 15 ani. Era îmbrăcată într-o ținută business despre care își imagina că i se potrivește, așa că stătea dreaptă de parcă ar fi avut un băț în fund, eu eram încă o hippioată întîrziată căreia îi era oarecum jenă de geaca ei de piele de la second-hand, între noi nu exista nici o chimie. Ca în orice corporație, fata a avansat în funcție. Avea pe Facebook doar poze de pe la conferințe, teambuilding-uri, workshop-uri, training-uri, nimic cu ea acasă, nimic din viața personală, nimic cu o posibilă pisică. Era la fel de bățoasă și zîmbitoare, într-un grup de bățoși ce voiau să pară cool. Pentru fiecare poză primea maximum 30 de like-uri de la colegii ei de corporație.

O vreme a dispărut de pe Facebook și ulterior am presupus că era o perioadă în care încerca din nou să se descopere pe sine. Alte discuții cu părinții, probabil: „Tati, nu merge așa! Sînt obosită, n am nici o șansă să ajung CEO, ar trebui să muncesc douășpatru din douășpatru, nu știu dacă se merită!“ Așa că tati a decis să-i facă o firmuliță, firma ei. Ce vrea fata! Iar fata a cedat, a acceptat în sfîrșit un ajutor concret din partea părinților și a vrut o firmă de design. Și-a deschis firma și a revenit în forță pe Facebook, pentru promovare. Veioze, carpete, colțișoare plăcute și ambientale în living, șervete împăturite la dungă pe mese romantice cu lumînări, tejghele de bar, toate aceste spații, obiecte și obiecțele create și imaginate de ea. M-am uitat la poze și mi-am zis: stai un pic! Fata asta o fi fost poate frumoasă și deșteaptă în liceu și ne-am înșelat noi, celelalte, însă pot să bag mîna în foc că nu avea mai mult simț artistic decît o soție casnică ce croșetează un milieu. Însă tot ce ne arăta ea pe Facebook părea OK, de bun gust, angajase oameni care să-i pună ideile în practică. Și atunci mi-am dat seama de o calitate a fetei pe care pînă atunci nu o băgasem în seamă – avea ambiție. Însă noile ei postări plușate, matlasate și colorate tot nu adunau mai mult de 30 de like-uri. Alte discuții posibile în familie: „Tati, nu merge! În lumea asta a designului și a modei e o mafie… Firmele mici n-au nici o șansă, iar tu cu industria ta farmaceutică (să zicem) nu mă poți ajuta!“

Da, fata avea ambiție, dar nu se pricepea la design, dar sînt de admirat toate încercările ei de a face ceva cu viața ei, pînă în acest punct al poveștii noastre. Din nou a dispărut de pe Facebook, pînă cînd au apărut pozele de la nuntă. Limuzina, rochia, buchetul. Și mirele. Un tînăr antreprenor american atipic. Hispanic și nonconformist. Dintr-odată, 500 de like-uri, că așa-i la nuntă. Apoi, alte sute de like-uri la postările legate de mutarea ei în Florida și părăsirea țărișoarei dragi. Lacrimi și urări de bine.

În ultima vreme, fosta mea amică din adolescență postează doar poze cu plajele paradiziace pe unde se plimbă cu bărbatul ei, într-o nesfîrșită lună de miere. Nu mai face nimic – nici muncă dedicată corporației și nici milieuri. Însă e măritată cu un american bogat și asta ar trebui să merite toată aprecierea, pentru că, în sfîrșit, postările ei adună like-urile cuvenite. Ba chiar, săptămîna trecută, m am întîlnit cu o cunoștință comună care mi-a povestit fascinată despre X care „s-a măritat cu un american și stă în Florida“. Cam atît despre ea. Este sau nu este o poveste de succes?

Se pare că trăim (încă) într-o societate tradițională în care, pentru mulți, măritișul contează mai mult decît strădaniile unei femei de a-și face o carieră, cu sau fără banii părinților, de a deveni din non-creativă creativă, de a obține ceva doar pentru sine. Ceea ce se discuta în urmă cu o sută de ani la țară, la coada vacii, dar și în mediile sus puse despre cutare care „a avut noroc, s a măritat bine“, „i-a pus Dumnezeu mîna-n cap, a luat-o unul bogat“ (sau „străinul“, căci la noi a existat întotdeauna un snobism legat de acest gen de uniune), s a mutat, cumva indirect, în spațiul virtual. Însă au și femeile vina lor, cele care își afișează măritișul, familia, vacanțele prin insule sau aiurea ca pe niște „realizări“ personale. Fericirea în sine nu mai este un ideal, este o realizare care trebuie bifată. Să arătăm tuturor cît sîntem de fericiți! În aceeași categorie, cea a realizărilor, intră de multe ori și copiii. A face (și a crește) un copil nu mai este un lucru firesc care vine de la sine, e un „proiect“ reușit. Copilul poate să umple un gol, să fie un răspuns pe care nimeni nu-l poate contrazice la întrebarea „Ce ai realizat în viață?“. Însă copii nu „se realizează“, se nasc pur și simplu.

Foto: flickr