Să te aşez eu la masă

O ciurdă de chelneri te aşteaptă în fruntea restaurantului. Priviri, şorţuri, hîrtii importante, au treabă. Uneori, musca are loc la orice masă, dar ei sînt statornici în front line. Te sperie, te spintecă. Şi-ncepe tîrgul. Vreţi o masă? De ce oi fi venit? O masă de o persoană? Wow! Sau două? Sau nouă? Te bagă într-o văgăună. Mereu mesele de una-două persoane sînt îngrozitoare, lîngă toaletă, bucătărie, lîngă ziduri, lîngă bar, lîngă difuzor, lîngă, lîngă, lîngă. Pe scurt, în pereche este nasol. Eh, te conduce la masă ca să te rătăceşti cîte un om convingător. E precis, să nu te abaţi. Umbra aia din spate te copleşeşte, îţi taie chiflele şi savarinele. Te apucă un chef de friptură din carnea ăluia care te conduce. Eşti canibal. Umbra nu-ţi trage scaunul, umbra nu te atinge, dar te simţi trîntit pe scaun. De ce? Păi, trînteşte meniul cu putere, nemăsurată forţă. Profesionist. Meniul aruncat te trage către „mi se taie“ de orice. Stai un pic, secunde, şi te gîtuie chelnerul. Comandaţi? Adică ce-i de făcut? De multe ori rup lanţul, fug şi mă aşez unde vreau. De obicei nu mă dă nimeni afară, dar emoţional îmi stă mîncarea în gît, nu mai am chef de nimic, îmi ia juma’ de oră să îmi revin. Un gest de ospitalitate devine unul de forţă. Mîncare de forţă. Cămaşă de forţă. Rău. Şi-n lumea largă e la fel. Sigur, am păţit-o şi acolo. Dar habar n-am. Mesele au ceva romantic. Te simţi cu chef, nu te apucă greaţă sau fuga! Cred că ai noştri chelneri au adoptat o procedură. I-au învăţat nişte băieţi manageri cum să te facă să te simţi prost. Probabil, nu ştiu ce să zic, tradiţia ospătăriei contează. Cînd tu ştii că viaţa ta e bing-bang legată de un loc, trăieşti acolo, încerci să-l faci să se simtă bine pe celălalt, doar te însoţeşti cu el, cel puţin juma’ de oră, o oră cu el.