Să privim video viaţa lui Iisus

În urmă cu puţin timp, a fost semnat un protocol între Ministerul Educaţiei şi Patriarhia Română, prin care cele două instituţii îşi împart în mod egal atribuţiile de coordonare şi control în domeniul educaţiei religioase ortodoxe din şcoli. S-a făcut multă vîlvă pe marginea acestui protocol. Eu prefer să îl văd ca pe o invitaţie adresată Bisericii Ortodoxe de a-şi asuma răspunderea asupra felului în care se desfăşoară ora de religie: informaţie, ţinuta morală şi profesională a celor care o livrează, educaţie.

Aşa stînd lucrurile, îmi îngădui să semnalez mai-marilor Bisericii cîteva perle culese la repezeală din proiectele didactice cu conţinut ortodox, în speranţa că vor fi analizate cu maximă severitate. Iată: 

În multe asemenea proiecte adresate elevilor din şcoala primară, apar următoarele „obiective operaţionale“: „să manifeste sentimente de recunoştinţă, adorare faţă de bunul Mîntuitor“ şi „să simtă veneraţie faţă de Salvatorul Domnul Isus Hristos“. Faţă de ele am două obiecţii: 1. Credinţa autentică este, înainte de toate, un act de libertate. Ea nu se obţine prin somaţie, fie ea şi pedagogică, sau prin inflamare sentimentală. Iisus e „ceva“ mai mult decît un erou de blockbuster care naşte ataşamente intense după doar 45 de minute de urmărit. 2. „Veneraţie“, „adorare“ nu fac parte din vocabularul sentimental al unui copil de 9-10 ani. La această vîrstă, cînd spiritul critic, opoziţia, îndoiala devin secvenţe importante în relaţia cu ceilalţi, el are nevoie mai curînd de informaţii diversificate, de experienţe proprii, de stimularea curiozităţii şi a efortului propriu, nu de reţete sau răspunsuri gata făcute.  

Alt exemplu: o lecţie despre Patimile lui Iisus începe cu o poezie, probabil creaţia doamnei profesoare, poezie în care greşelile gramaticale grave se împletesc cu ignoranţa: Barabas ajunge să-l soarbă din priviri, de pe cruce, pe Iisus, iar dorinţa martorilor la răstignire era aceea ca Iisus să se simtă cît mai confortabil. Citez: „Trupul Sfînt pe cruce atîrnat / Vroiam (sic!) cu toţii să stea cît mai bine. / (...) Pe chipul tău sfînt atîta mîhnire / oricine putea atunci a zării (sic!) / Dar cine cu dragoste către tine... / Decît Baraba milos de pe cruce privi?“ Aceeaşi profesoară le propune elevilor ca temă pentru acasă: „Să privească video despre viaţa lui Isus pe YouTube.com.“

La o altă oră de religie, despre „Rugăciunea Domnească“, copiilor le este dată o ghicitoare care să îi introducă în subiect: „Telefonul creştinesc / Are numărul ceresc: / Om şi Dumnezeu vorbesc.“ Ghici ce e? Nu vreau să prelungesc inuman momentul de suspans, aşa că vă spun şi răspunsul: „Rugăciunea“, devenită un soi de Nokia de ultimă generaţie la care ne conversăm cu divinitatea. Pentru a înţelege mai bine fiecare „cerere“ a credinciosului, formulată în „Tatăl nostru“, copiilor li se dau cîteva exemple ilustrative. De pildă, formularea „şi nu ne duce pe noi în ispită“ este explicată astfel: „Doi băieţi care încearcă să-şi convingă prietenul să meargă la fotbal, nu la biserică la slujbă.“ O altă „cerere“, o altă lămurire: „şi ne izbăveşte de cel rău“ se traduce „intuitiv“ astfel: „Un băiat rău, care vrea să se bată, şi un băiat care, ocrotit de Dumnezeu prin îngerul păzitor, îşi vede liniştit şi încrezător în Dumnezeu de drum.“ Pe scurt, astfel de ore de religie par predate de plutonieri majori care au în grijă cîteva batalioane disciplinare. 

Revenind la protocolul semnat împreună cu Ministerul Educaţiei, mă întreb dacă, pentru Patriarhie, acesta este un prim pas spre o reformă serioasă în învăţămîntul religios, sau este doar un conflict de autoritate, ori, mai rău, o pură formalitate administrativă.

Maria Iordănescu este psiholog.