Să nu mă faci de rîs!

2 februarie 2022   Societate

Cunosc mulți oameni de bun-simț în România, cei mai mulți dintre prietenii și cunoștințele mele sînt așa, își trăiesc viața cu discreție. Sînt oameni valoroși care fac performanță și pun suflet în domeniile pe care și le-au ales, dar nu apar la TV, nu postează în neștire selfie-uri pe rețelele sociale, adevărul e că nu-i știe mai nimeni. Niciodată un om cu bun-simț nu va fi un bun PR pentru el însuși, bunul-simț îl va opri și îi va impune o autocenzură în ceea ce privește afișarea în public, îl va ține deoparte. Omul cu bun-simț așteaptă, uneori în zadar, să fie descoperit de ceilalți și de cele mai multe ori ceilalți nu au chef să-l descopere. Am și prieteni de bun-simț în principiu, dar care au anumite stridențe și doze bine temperate de histrionism, ăștia de regulă sînt mai „vizibili” și mai apreciați. Bunul-simț nu trebuie să se confunde cu timiditatea, deși cîteodată cele două se suprapun, însă cunosc, din nou, oameni de bun-simț care nu sînt deloc timizi, care nu au trac și atacuri de panică atunci cînd trebuie, de pildă, să vorbească în public sau să se autodefinească în raport cu ceilalți, însă preferă să nu „se dea în spectacol”, să stea în banca lor. Să ne imaginăm un eveniment cultural la care e invitată o personalitate și se ajunge la ultima etapă, întrebările din public, Q&A, cum se spune acum. Cîțiva vor ridica mîna. Mereu se vor găsi cîte unii care nu au de fapt nici o întrebare și care vor să se audă pe ei înșiși vorbind cu invitatul care-i ascultă, de multe ori discursul lor e mai lung decît cel al invitatului, ei de fapt se „legitimează” social în fața unei personalități. Aceștia nu sînt oamenii de bun-simț. Oamenii de bun-simț din public au întrebări punctuale pentru invitat, ale căror răspunsuri chiar îi interesează, nu ridică mîna ca să se afle în treabă. Iar oamenii de bun-simț, și timizi pe deasupra, pleacă cu întrebarea acasă.

De multe ori m-am întrebat de unde vine acest bun-simț. Răspunsul cel mai la îndemînă este că vine din educația din copilărie, în general din educația de acasă, nu din cea școlară. Părinții de bun-simț, care nu se ceartă în public, nu scuipă pe stradă, nu ascultă muzica tare, nu-i deranjează cu nimic pe semenii lor, au în general copii de bun-simț. Din nou, a nu se confunda bunul-simț cu politețea – politețea presupune niște norme, diferite poate de la o cultură la alta, bunul-simț e universal, ține de o structură umană. Cînd eram mică, cel mai tare mi-era frică să nu încalc următorul consemn din partea părinților: „Să nu mă faci de rîs!”. Asta nu însemna numai să fiu un copil politicos, respectuos, mai ales cu cei mai în vîrstă, să salut, să mă adresez cu dumneavoastră (oarecum absurd, dar ține de limbă, prefer englezescul you care aduce o lejeritate și un soi de camaraderie în conversație, de fapt încearcă să anuleze un pic diferențele între generații). „Să nu mă faci de rîs!” însemna, de fapt, o întreagă conduită care s-ar traduce prin „Să nu ieși în evidență, dacă nu e cazul!“. Adică ai grijă cum mănînci înghețața, dacă se sparge cornetul să nu te mozolești toată și să curgă pe jos, ai grijă, la mare, dacă alergi spre apă, să nu arunci cu nisip înspre cearceafurile celorlalți, ai grijă ca la aniversarea Dianei, dacă se dansează, să nu tropăi prea tare și să nu-i deranjezi pe vecinii de jos, ai grijă să... Mereu am avut grijă de cîte ceva! Să nu jignesc sentimentele altora, să-i aprob și să-i înțeleg sau cel puțin să mă prefac că-i înțeleg chiar și atunci cînd vorbesc mult și fără sens și nu mă interesează ceea ce spun. Am avut și mulți prieteni din bun-simț și din politețe, fetița sfioasă cu care nu voia să se joace nimeni, băiatul de muncitori în fabrică de la noi din bloc care înjura și spărgea semințe, să nu se simtă cumva exclus etc. Și în viața de adult, am privit tot felul de oameni cu toleranță, ba chiar cu un soi de considerație pe care probabil că nu le meritau. Educația de acasă a fost desăvîrșită de educația primită la Cluj, din partea bunicilor mei, unde bunul-simț cinstit, ardelenesc, era un soi de ultimă redută, de fiecare dată cînd apărea cîte un conflict se apela la bunul-simț al celor implicați. Iar eu voiam să fiu ca ei, nu voiam să par un copil cu „tupeu de Capitală”.

Așadar, bunul-simț nu ține doar de educația de acasă, mai ține și de comunitate, de societatea în care trăiești, ea te poate îndruma către bun-simț sau către nesimțire. De aceea, de fiecare dată cînd ajung într-o altă țară care stă mai bine la capitolul bun-simț decît România mă simt ca peștele-n apă și simt cum propriul meu bun-simț, care are atît de mult de suferit acasă, începe să dea pe dinafară, ca un rîu care a fost în permanență zăgăzuit, oprit pe loc și în sfîrșit se revarsă liber, își face meandrele. Mă surprind zîmbind pe stradă, salutînd necunoscuți, spunînd „Thank you!” de mai multe ori decît e cazul, dorindu-mi să-i ajut pe ceilalți sau pur și simplu să inițiez conversații prietenoase, fără a fi însă intruzivă. Și totodată mă surprind ferindu-mă uneori instinctiv de români, ca atunci, la Paris, cînd doi părinți și un copil stăteau pe malul Senei și se înfruptau din niște șaorme imense, „cu de toate”, iar la un moment dat, copilul a început să urle disperat, de s-a auzit pînă în La Défense: „Uite, tati, că a plecat vaporașul!” și tatăl i-a răspuns senin, în timp ce molfăia: „ Lasă, bă, că vine altul!”.   

Sinceră să fiu, am multe momente în care regret că sînt un om de bun-simț. Îmi pare rău și de prietenii mei valoroși care își păstrează bunul-simț chiar și atunci cînd sînt luați de fraieri și călcați în picioare de cei șmecheri și cu tupeu. În mod clar, sîntem sortiți eșecului, pentru că deja mi-e clar – în România, bunul-simț e considerat un defect major sau în cel mai bun caz e ignorat, cu bun-simț nu ajungi nicăieri, nici măcar în funcția de președinte de bloc sau de director de grădiniță. Ca să convingi pe cineva de valoarea ta, dacă nu ai „un spate”, o familie „bazată”, dacă nu ai cum să-ți afișezi BMW-ul ultimul tip, poșeta de ’jdemii de euro, portofelul plin cu carduri și alte accesorii ale succesului și bunăstării, trebuie să nu ai nici o urmă de bun-simț. Să te trezești vorbind despre ce mare sculă pe basculă ești tu, să dai din gură ca o moară stricată, să-l întrerupi de celălalt ca să-ți impui punctul de vedere, să-l aburești, să-l faci din vorbe, să-i promiți, să-l convingi, să te ții de capul lui, iar dacă omul se satură de tine și te dă afară pe ușă, să intri pe fereastră și să o iei de la capăt. Bunul-simț te aruncă în groapa inadaptaților, autiștilor, sărăntocilor, a celor care nu au putut să dea din coate și să se afirme ca să reușească în viață.

Mă zbat ca un hamster într-un borcan. Exact ceea ce mi se cerea în copilărie să nu fac mi se cere acum ca supremă abilitate pentru a supraviețui în România. De multe ori mă chinui să-mi anulez bunul-simț, însă îmi dau seama că nu pot, e ca și cum aș încerca să-mi schimb ceva în ADN. Pînă și maică-mea, care a inițiat toată povestea cu „Să nu mă faci de rîs!”, la un moment dat, cînd aveam o problemă, m-a sfătuit: „Păi, de ce nu poți să-l suni pe cutărică?” (cutărică = persoană publică importantă). I-am răspuns: „Mamă, nu pot să-l sun pe cutărică pentru că abia dacă ne cunoaștem, nu mi-e prieten, nu mi-e nimic... mi-e jenă să-l sun!”. „Cu jena asta mori de foame!”, mi-a răspuns la rîndul ei mama, pragmatic. Păi, ce facem, mamă? Nu tu m-ai învățat să nu mă dau în spectacol, să nu deranjez oamenii străini? Nu tu-mi ziceai să-mi văd de treabă și să stau în banca mea? În banca mea stau de peste douăzeci de ani, de cînd am devenit om matur, și din banca mea mă uit, ca spectator, cum diferiți cetățeni, „băeți” întreprinzători, își fac liniștiți învîrtelile, își împart fondurile, funcțiile și găștile. Și chiar atunci cînd încerc să renunț la bun-simț și să joc teatru, să mă prefac că sînt ca ei, îmi dau seama cît sînt de falsă și că nu mă crede nimeni. În România ar trebui să se inventeze niște cursuri de nesimțire pentru ăștia ca noi. Mai vrei, mamă, să nu te fac de rîs?

Mai multe