Să ne obişnuim cu noua revoluţie urbană - despre psihologia #hashtagului

10 iulie 2013   Societate

Ceea ce se întîmplă în Turcia (#occupygezi) şi Brazilia (#changebrazil) nu e începutul, şi nici sfîrşitul, e continuarea cea mai recentă a noii ere în care trăim. Îi putem spune „era hashtagului“ (de la semnul „#“ din reţeaua socială Twitter – #erahashtagului) sau, şi mai bine – „era revoluţiei urbane“ (#revolutiaurbana). Vrem sau nu, ne va afecta pe noi, cetăţenii de rînd, şi pe oamenii politici, de pe toate continentele: nici o ţară nu poate avea garanţia că va fi scutită de „noul val“, mai ales dacă e bine conectată tehnologic. Într-adevăr, regulile comunicării în masă s-au schimbat: rapiditatea TV-ului are un concurent – breaking news-ul şi mobilizarea din reţelele sociale, precum Facebook şi Twitter. Mesajele din reţelele sociale, în special cele care fac parte din acelaşi flux (aspect verificabil prin punerea semnului # înainte de denumirea fluxului) se hrănesc din răspîndirea lor accelerată în reţea şi preluarea lor ulterioară de către media. De multe ori, reuşesc să influenţeze sau să preia, cu viteză, agenda publică.

Dar să începem cu începutul. Veţi zîmbi, însă vă propun să ne întoarcem în timp, la filmul Matrix, văzut de foarte mulţi dintre noi. Acolo, „eroii“ trăiau în două realităţi paralele, una „normală“ şi una „conectată“ (la propriu, prin aparatură şi cablu). Ceva similar trăim în ziua de azi, cu reţelele sociale, deşi viaţa online e bine mersi parte a vieţii reale, offline: ne trezim, ne vedem de treaba noastră şi, la un moment dat al zilei – sau al nopţii –, ne „conectăm“, ca să aflăm informaţie, să împărtăşim („share“-uim în reţea) sau, pur şi simplu, să vedem ce ne mai fac prietenii sau cunoştinţele din „reţea“. Ce e interesant e că, de multe ori, ce vedem în reţea sau ce începem să credem de pe urma reţelei ţine loc de realitate (nu putem verifica chiar tot – „credem şi nu cercetăm“); în consecinţă, percepţia online bate realitatea offline, ea devine, de multe ori, noua realitate, cel puţin pentru persoana „conectată“. Şi acum, să ne trezim puţin din Matrix şi să ne reîntoarcem la concret.

De ce hashtagurile recent folosite nu sînt mari elemente de noutate? „#“ a mai fost folosit în situaţii diverse, de la zilele de „răscoală“ urbană din Londra, în 2011, pînă la revoluţia din Egipt. Elementul de noutate ar putea fi considerat faptul că, în prezent, fenomenul devine cu adevărat global: nici un continent nu se poate considera scutit. Interesant este, totodată, că noua #revolutieurbana nu urmează o reţetă anume: poate avea loc într-o ţară dezvoltată, într-una în dezvoltare sau într-un mediu sărac, dar conectat; conectat pentru că tehnologia e importantă – în absenţa ei (şi e prea tîrziu să dăm înapoi ceasul istoriei), o asemenea comunicare şi mobilizare de grup nu ar fi posibile fără media. Acum, media, de multe ori, iau act de „focul“ care se răspîndeşte online, înteţindu-l prin preluare, şi ajung, fără să îşi dea seama, să împartă funcţia de setare a agendei publice cu „revoluţionarii urbani“.

Să ne uităm, însă, la trăsăturile noii ere. #Revolutieiurbane nu îi pasă de PIB, creştere economică, situaţie socială, majoritatea tăcută, respect pentru autoritate sau alte reguli. Ea nu are lider declarat şi, în consecinţă, nu poate fi întoarsă cu una, cu două sau demonizată. Nu există proporţionalitate între utilizarea canalelor online şi numărul celor ieşiţi în stradă. Ea nu poate trece neobservată şi are impact politic (intern şi internaţional), economic şi social. Nu depinde de anotimp şi nu fraternizează cu opoziţia împotriva guvernului, avînd o problemă cu tot stabilimentul politic. Totodată, nu se poate stinge cu adevărat represiv, ci doar de la sine, pierzîndu-şi magia, obiectul sau divizîndu-se ca interese între participanţi.

#Revolutieiurbane nu îi pasă de PIB sau creştere economică, deoarece nemulţumirile există indiferent de bunăstarea generică a ţării; şi în statele dezvoltate există bogaţi, săraci şi o clasă de mijloc dispusă să comunice, din ce în ce mai tare, nevoile sale, multe superioare. Interesant e că noii revoluţionari urbani nu sînt de o sărăcie lucie (nu e o revoluţie de clasă), dimpotrivă, au bani (măcar de mobil) şi sînt educaţi, tehnologic şi nu numai, sînt mai degrabă din clasa de mijloc: ştiu ce vor şi sînt motivaţi. În ceea ce priveşte majoritatea tăcută, ea poate fi dominată, cel puţin o perioadă, de o minoritate bine conectată, care să direcţioneze agenda publică, prin #revolutiaurbana, în direcţia revendicărilor sale concrete (cum e situaţia parcului Gezi sau preţurile de transport în oraşele braziliene) sau mai generale (corupţia, calitatea guvernării şi a serviciilor publice). În funcţie de cît de repede se mişcă #revolutionariiurbani, un fitil aprins poate cuprinde în cîteva ore un oraş şi, în cîteva zile, o ţară. Cu cît represiunea din partea forţelor de ordine e mai puternică, cu atît fitilul arde mai uşor şi, de multe ori, audienţa simpatizează cu „victimele“ autorităţilor, presiunea publică crescînd împotriva guvernului şi fiind pro-manifestanţi.

#Revolutiaurbana nu are lider individual, ci unul colectiv; de aceea, nu poate fi demonizată cu una, cu două. Periodic, unii dintre manifestanţi apar ca „icoane“ ale mişcării, cum a fost „bărbatul în picioare“ din piaţa Taksim, dar ei sînt expresia suflului colectiv, imaginea concretă a unei stări de spirit care îi animă pe toţi cei prezenţi în stradă. Totodată, mişcările #hashtag nu se lasă încălecate de opoziţie: dacă nu ne place guvernarea, asta nu înseamnă că sîntem fanii alternativei politice clasice! De observat este şi că nu există o proporţionalitate directă între activitatea online şi cea offline. #Gezi a fost menţionat pe Twitter, în ultimele 30 de zile, de 6 milioane de ori, şi de 1 milion de ori în ultimele 7 zile. #Changebrazil a apărut pe Twitter, în ultimele 30 de zile, de 131.000 de ori, şi în ultimele 7 zile de 61.000 de ori. Or, poate că în Turcia, Twitter a fost rege, dar în Brazilia, peste 1,5 milioane de oameni au ieşit pe străzi pe 20 iunie, iar protestele s-au extins în mai mult de 100 de oraşe; cifrele turceşti sînt mult mai mici.

Ca orice alt instrument, şi hashtagul poate fi folosit pentru bine (lupta împotriva cenzurii, de exemplu) sau rău (haos şi violenţă). Însă am fi ipocriţi, în regimuri democratice, să spunem că reţelele sociale sînt excelente în dictaturi (ca să le dea jos), dar un posibil „pericol“ în democraţii (cum spunea premierul turc Erdogan despre Twitter, deşi are peste 3 milioane de persoane care sînt abonate la fluxul lui în acea reţea). Soluţia nu e să demonizezi instrumentul, ci să te angajezi într-o conversaţie, pe această platformă, în condiţiile în care mulţi tineri afectaţi de austeritate şi aflaţi în căutare de slujbe şi de speranţă caută un reper. Totodată, e greu de definit moralitatea unei cauze: aşa cum „teroristul cuiva e luptătorul altcuiva pentru libertate“, tot aşa, „anarhistul cuiva e omul cu o cauză a altcuiva“. Iar sondajele ne spun dacă populaţia e de acord sau nu cu cauza: conform unui sondaj recent din Turcia, 62,9% dintre respondenţi ar prefera păstrarea parcului Gezi, 23,3% favorizează planul lui Erdogan şi 13,8% sînt nehotărîţi. Şi sondajele din Brazilia au arătat că o majoritate a brazilienilor sprijină protestatarii.
 
Cert e că #revolutiaurbana nu rămîne fără impact: politic – intern şi internaţional –, economic, social. Turcia a avut emoţii cu privire la următorul pas al aderării la UE în contextul #occupygezi. În acelaşi timp, premierul Erdogan a scăzut cu aproape 10% ca favorabilitate, comparativ cu luna decembrie, potrivit unui sondaj citat de Reuters, la jumătatea lunii iunie; Recep Tayyip Erdogan a scăzut cel mai mult în ultimele două-trei săptămîni. În decembrie, se bucura de 62,3% în favoarea sa, în aprilie a scăzut la 60,8% iar acum e la 53,5%. Lucrurile mai pot fi întoarse, ca imagine şi strategie, pînă la alegerile locale din 2014 şi cele generale din 2015, dar dacă nu gestionează bine situaţia actuală, premierul şi partidul său, AKP, vor pierde alegerile. În cădere e şi popularitatea preşedintei braziliene Dilma Rousseff, ea scăzînd cu 27% şi ajungînd la 30%, în doar două săptămîni, potrivit unui sondaj al Institutului Datafolha, publicat pe 29 iunie şi citat de Le Monde. #Revolutiaurbana şi-a spus cuvîntul şi pe pieţele externe, lira turcească s-a depreciat cu 3%, fiind necesar ca Banca Naţională a Turciei să pompeze 350 de milioane de dolari pe piaţă, pentru a opri volatilitatea. Şi piaţa de capital braziliană a avut de suferit.

#Revolutiaurbana nu depinde de un anotimp anume, nu are nevoie de o „iarnă a nemulţumirii“, de o Primăvară arabă; bine aţi venit în vara hashtagului şi probabil în toamna agitată 2.0! Protestatarii se pot uni în jurul unui minimum comun, pot alege o temă de interes concret şi se pot mobiliza rapid. Totodată, nu trebuie neapărat să aibă ceva, din prima, cu preşedintele sau cu premierul. În Brazilia, de exemplu, Dilma Rousseff rămîne relativ populară şi demisia ei nu a fost invocată. În acelaşi timp, însă, #revolutiaurbana nu face poze îmbrăţişată cu opoziţia, are o problemă cu întregul sistem politic. Provocarea sa este sustenabilitatea, şi anume, cum poate depăşi stadiul de ploaie de vară, care vine cu intensitate, udă tot şi trece repede. Totodată, #revolutiaurbana nu se poate stinge cu adevărat represiv, ci doar de la sine, pierzîndu-şi magia, obiectul sau divizîndu-se ca interese între participanţi; ori pierzîndu-şi orice legitimitate, publicul fiind şocat în general de violenţe, tîlhărie, vandalism şi dînd atunci mînă liberă autorităţilor, pentru restabilirea ordinii.

O idee şi despre imaginea externă, căci presa internaţională este principalul mijloc prin care o revoltă locală poate deveni globală în termen de ore. Vor creşte şi mai multe tensiunile suverane şi de „valori“, nu va mai merge invocarea „complotului extern“ sau învinuirea punctuală a ziariştilor străini. BBC, de exemplu, şi-a exprimat îngrijorarea după ce unul dintre jurnaliştii săi din Turcia a fost „ţintit“, într-o „campanie a urii“ pe Twitter, de către primarul Ankarei, Ibrahim Melih Gökçek. Reporterul BBC Selin Girit a fost acuzată că s-ar comporta ca un agent străin. Primarul a încercat să folosească Twitter pentru a atrage ura celor 700.000 de persoane care îl urmăresc în reţea, cu mesaje precum „Cine e @selingirit? Reporterul BBC în Turcia. Conduşi de Anglia, ei încearcă să ne bage economia în colaps, cu agenţi angajaţi, intern şi extern. Visul lor e Turcia ca «Bolnav al Europei», din nou.“ Melih a încercat să popularizeze hashtagul „#ingiltereadinaajanlikzapmaselingirit“, cu o traducere aproximativă: „Nu fii un spion în numele Angliei Selin Girit.“ Reacţia internaţională, inclusiv pe Twitter, adversă pentru primar, nu a întîrziat să apară.

Trăim o epocă de mari transformări economice şi sociale, trecem prin austeritate, nelinişte, nu avem certitudinea unei destinaţii precise, ne-am pierdut, de multe ori, încrederea în politică şi în autorităţi. Acesta este tărîmul fertil pentru #revolutiaurbana, o revoluţie fără un lider anume, ieşită din cutia Pandorei, ca reacţie la criză, mînată de ideea că lucrurile ar trebui să fie altfel. Cum altfel? Rămîne de văzut care sînt soluţiile şi noua configuraţie la care se va ajunge. Una dintre soluţii ar putea fi începerea unei conversaţii reale în societate: folosirea platformelor de comunicare online, în dublu sens. Din tensiunea dintre democraţia în criză şi anarhie va lua naştere – forţat sau natural – o nouă politică. Rămîne ca oamenii politici să înţeleagă acest lucru – şi anume că vine tăvălugul comunicaţional peste ei – şi să se angajeze într-o conversaţie reală cu tinerii. Presiunea va creşte în continuare, iar faptul că Facebook a introdus recent hashtagul printre cei peste un miliard de utilizatori ai săi face ca puterea combinată a „#“ (pe Twitter & Facebook) să îl facă o adevărată armă pentru activişti, în plan global.

În ceea ce priveşte România şi aplicaţiile tehnologiei în plan politic şi social, am trecut prin mai multe etape. Traian Băsescu a făcut carieră cu jocul de pe site-ul său, din 2004, cu „Arde-i!“, Adrian Năstase a făcut blogul un instrument aproape perpetuu citabil, Elena Udrea a consacrat citarea mesajelor de pe Facebook, iar Elena Băsescu a fost citată des după postările Twitter; de asemenea, premierul Ponta ţine un cont Facebook activ, plin de poze inserate cu mesaje scurte, care le face să devină virale. Ceea ce e însă foarte interesant e lipsa unei conversaţii, reţelele sociale fiind în continuare instrumente de transmitere unilaterală de mesaje, dinspre omul politic spre audienţă. Totodată, chiar şi în contextul mobilizării prin reţele sociale, mai degrabă au mers cauzele „cool“, precum combaterea tratatului ACTA (fiind, totodată, o mare discrepanţă între cei care au pretins pe Facebook că vor apărea la proteste, şi cei care au apărut efectiv), iar în cazul manifestaţiilor din ianuarie – februarie 2012, nu social media a părut a domina „curentul“. TV-ul şi „Jos Băsescu!“ au făcut jocurile, nu #piatauniversitatii, #haiinstrada, #ianuariefierbinte sau alte variante. Toamna aceasta, însă, ar putea fi interesantă la capitolul inovaţie; în fond, România ştie să fie trendy.

Radu Magdin e CEO Smartlink Communications şi un pasionat al politicii online.

Mai multe