Să moară sau nu capra vecinului? – despre invidie

28 septembrie 2021   Societate

Nu mă consider un om invidios, dar nici nu cred că ar fi un păcat capital, de altfel îi privesc pe marii invidioși cu o oarecare înțelegere. Orice om are, la o adică, o doză mai mică sau mai mare de invidie, în anumite situații, unii o numesc chiar invidie „constructivă”. De curînd, am cunoscut întîmplător un scriitor de succes din Germania, nu cu mult mai în vîrstă și cu un destin literar destul de asemănător cu al meu. A început ca jurnalist cultural, a scris cărți pentru copii, apoi niște volume de proză scurtă, pe alocuri anecdotice, unul dintre ele a ajuns lectură obligatorie în școlile din Germania, apoi a scris și un roman, e interesat în primul rînd de recuperarea trecutului său redegist, din perspectiva copilului, așa cum sînt interesată și eu să recuperez comunismul meu de pe Calea Moșilor. Omul are vreo cinșpe premii literare, majoritatea în Germania, o țară în care chiar există premii literare pe bune, iar literatura e o „instituție”, nu un hobby de duminică așa cum este pentru cei mai mulți dintre scriitorii români. Și mai e și tradus în vreo 30 de limbi. Bravo lui! Însă nu pentru asta l-am „invidiat”, ci pentru lejeritatea lui. Neamțul, pe lîngă faptul că e foarte simpatic, e distins și destins, exact așa cum un scriitor ar trebui să fie. Și cum nu sînt eu și alții ca mine, în România, încrîncenați într-o luptă perpetuă pentru supraviețuire, aruncînd priviri suspicioase celor din breaslă, pregătiți oricînd să dea un pic la gioale. Scriitorul german a venit de la București la Brașov cu taxiul, apoi a chemat din nou un taxi într-un sat uitat din Ardeal, acesta l-a așteptat la poartă pînă cînd și-a luat politicos la revedere de la noi toți, apoi taxiul l-a dus mai departe prin periplul său prin România. Ăsta da motiv de invidie – ar zice unii –, să te plimbi, ca scriitor, cu taxiul printr-o țară întreagă fără te gîndești că e o risipă de bani. Însă nici măcar invidie n-am simțit – a fost un soi de frustrare amestecată cu o tristețe adîncă pe care o simt deja de ani buni și pe care terapeuții ar numi-o depresie. Am mai fost „invidioasă” și pe o scriitoare americană pentru copii care a venit la noi în turneu. O fată agreabilă de vreo 30 de ani (noi ăștia de 40 ne permitem să-i catalogăm pe cei de 30 „niște copii”), care e tradusă în vreo cincizeci de limbi, scrie cărți din acelea cu puține cuvinte și cu multe ilustrații. Iar cînd nu scrie, se retrage la ferma ei din Montana unde crește cai. Am stat cu ea la masă la Green Hours, am discutat un pic, mi s-a părut obosită și fără strălucire, a plecat devreme ca o adevărată divă, a doua zi trebuia să ia avionul spre Istanbul, iar noi, ceilalți scriitori români prezenți, am continuat petrecerea în lipsa ei, plîngîndu-ne de una, de alta. Fata asta nu era singură, venise în turneul ei european cu o întreagă echipă de marketing, de la manager la secretară, sinceră să fiu cred că și scriitorul neamț ar fi fost un pic invidios pe ea, chiar dacă își permitea să ia taxiul de la București la Brașov. Invidia m-a ținut o zi, după care am uitat-o – ce treabă voi mai avea eu vreodată cu scriitoarea asta din America? Însă mai lupt și cu invidii relativ constante, cum a fi cea față de o colegă de breaslă (culturală) care are o grădină mare și verde chiar în vecinătate, o mică oază, într-un oraș lipsit de curți și de grădini, mai ales în partea sa centrală. Nici n-o cunosc pe femeia asta prea bine, însă cînd ies din apartamentul meu de 45 mp și din mica mea curte betonată, de pușcărie, și trec pe lîngă curtea ei sufocată de vegetație și plină de miorlăit duios de pisici, mă apucă, totuși, un soi de invidie. „Mamă, ce cărți aș scrie eu dacă aș avea grădina asta... oare femeia asta scrie ceva?!” – și încep să mă imaginez și la masă, și pe băncuță, și îngrijind pomii, și dînd de mîncare la pisici, apoi mai fac cîțiva pași spre MegaImage și invidia îmi trece. La întoarcere, mă gîndesc: mda, însă există un bloc nou trîntit chiar lîngă curtea ei, toți se pot uita de sus, de la ferestre, cum ea stă în grădină și își scrie operele vieții, n-are pic de intimitate, n-aș rezista la așa ceva.

Să vă dau un sfat: cînd vă mai încearcă invidii din astea mărunte și, în fond, cît se poate de lumești, priviți situația în ansamblu și încercați să-i găsiți totul felul de dezavantaje, pentru a vă simți mereu în avantaj. De pildă, în cazul scriitoarei americane, am ajuns la concluzia că nu mi-aș dori să stau la o fermă și că nu-mi plac caii. Iar în cazul ambilor scriitori, m-am resemnat cu „Asta e, n-ai ce să-i faci, m-am născut într-un loc nepotrivit”. Resemnarea și victimizarea permanentă care ne aparțin, de altfel, tuturor, unui neam întreg, sînt arme bune împotriva invidiei. Nu poți să fii invidios pe un politician căruia, indiferent de partid, îi merg toate din plin, pentru că a fost copil de securist, poți cel mult să accepți că ați avut un start în viață diferit și că nu se impune un termen de comparație, el a avut o „șansă” pe care tu, un copil de ingineri pîrliți, să zicem, ce n-au avut nici o treabă cu „sistemul”, nu ai avut-o. Poți doar să-ți spui: „N-am fost copil de securist, n-ai ce să-i faci, asta e!”, părinții mei au fost niște oameni demni și onești, bravo lor! – și deja întreaga poveste nici nu mai ține de invidie, ci de o ținută morală.

Totuși, înclin să cred că sîntem un popor de oameni invidioși, doar nu degeaba am inventat și zicala cu „să moară capra vecinului”, fiindcă de cele mai multe ori le dorim mai degrabă răul decît binele celor din jurul nostru, fie ei rude, prieteni sau vecini. Nu pot să uit o declarație de acum cîțiva ani a unei participante – o bună creștină, de altfel – la pelerinajul de la Nicula care, întrebată de un reporter pentru ce venise acolo, a spus cu toată sinceritatea că avea mari probleme cu o vecină, s-a rugat la Nicula ani de-a rîndul și „minunea” s-a întîmplat – vecina a murit și a scăpat de problemă. Tot invidia i-a împins pe mulți dintre compatrioții noștri de la țară să-și urmeze vecinii plecați la muncă în Occident, care după doi-trei ani își înălțau deja vile falnice, cu termopane. Și, în general, cei rămași îi invidiază pe cei plecați. Iar cei plecați, atunci cînd se întorc în sat, povestesc cu invidie despre bunurile angajatorilor de acolo, „stăpînii”, cum îi numesc atît de trist și de plastic femeile din Republica Moldova care lucrează ca bone sau ca îngrijitoare de bătrîni. Nunțile și botezurile românești sînt un nou prilej de etalare a bunăstării și, desigur, de invidie. Iar Facebook-ul nu este altceva decît o oglindă a invidiei naționale – orice ieșire la restaurant sau cu mașina la iarbă verde, orice vacanță, orice sărbătoare religioasă la care trebuie să pui ceva pe masă, de multe ori nu sînt decît pretexte de a stîrni invidii prietenilor virtuali. De a te afișa în curul gol pe plajă sau în rochie de seară, uneori alături de „jumătatea” ta, în cea mai bună dintre formele tale, fizică și financiară, de a arăta cît de grozav ești. Așadar, nu sîntem doar invidioși, ne mai place la nebunie și să fim invidiați. Nu mai contează că în spatele acestor imagini de „promovare” se pot ascunde depresii, eșecuri personale, o mamă într-o fază terminală pe care trebuie să o îngrijești și ți-e atît de greu, o căsnicie în pragul unui divorț, copiii cu care nu mai găsești o cale de comunicare. Toate acestea nu se postează pe Facebook pentru că aici, ca peste tot, nu se caută empatia.

Cunosc oameni la care invidia se citește pe față într-un mod dezastruos. Aveam o amică pozitivă și plină de intenții bune, însă de fiecare dată cînd cineva din anturajul ei avea o mică realizare, o carte publicată, un premiu nesemnificativ, se înroșea la față ca un rac fiert, tăcea îndelung, după care devenea arțăgoasă fără motiv. Aș fi vrut să-i pot explica: n-are nici o importanță pentru tine și pentru viața ta, e doar o altă carte pe care n-o va citi nimeni sau e un premiu de rahat, nici măcar nu e cu bani, doar o diplomă pe care ți-o pui pe perete! Însă nu îndrăzneam să o fac, căci invidia ei fierbea ca o oală sub presiune. Și aducea după sine ambiția. O ambiție absurdă. Amica mea se apuca și ea să scrie cărți pe care nu le termina niciodată, țesea în intimitatea ei tot felul de planuri de împlinire personală și profesională ce se schimbau de la o zi la alta, se învăluia în ele ca să-i țină de cald și să uite de veninul care îi otrăvea existența. Nu suporta ideea că altul ar putea fi mai bun, mai sus decît ea.

Mai multe