Să fii multiculti e cool?
Pe la începutul anilor 2000, eram în Serbia, la un workshop de jurnalism, finanțat cu bani europeni. Ne adunaserăm acolo două românce și trei sîrbi, de religie ortodoxă, două unguroaice și o croată – catolice, un turc și o fată din Kosovo – musulmani, și alți cîțiva. Mi-amintesc și acum masa la care am stat cu toții, la un soi de KFC local, împrietenindu-ne cu puiul „american“. Workshop-ul a fost cam subțire pe partea de jurnalism, căci litera de lege era „multiculti“. De fapt, pentru asta s‑au cheltuit banii. Timp de două zile, ni s-a predat ABC-ul multiculturalismului, pentru „începători“, într-un mod destul de stupid. Adică cu prezentări în Powerpoint, în care puteai vedea, de pildă, un cățel care dădea din coadă cam trist și dedesubt scria: „Your pet could be your neighbour’s dinner“ („Cățelul tău poate fi cina vecinului tău“). În ultima seară, ne-am îmbătat cu toții în stil „multiculti“ pe manele sîrbești, într-un club. Apoi ne-au trimis acasă și ne-au cerut să scriem un eseu cu tema „Etnici din țara ta“. Desigur, am scris despre o comunitate de romi, știam că aceștia dau mereu bine în proiectele europene.
Ulterior, am participat la mai multe proiecte cu bani europeni. Artistice, jurnalistice, „pe educație“, însă, în fond, era vorba despre exact același lucru. Proiectele contau mai puțin, puteam, de pildă, să facem baloane de săpun într-o piață publică și să cheltuim, în acest mod, cîteva zeci de mii de euro, cu condiția să avem „parteneri“ din cel puțin trei țări diferite (inclusiv Turcia). Era musai să fim diferiți, ca într-un coș cu fructe, perfect pentru o fotografie cît mai colorată care să exprime diversitatea „recoltei“ – mere, pere, nuci, gutui, eventual o banană care nu are ce căuta acolo. În cadrul fiecărui proiect, aveam cîte o „seară etnică“ în care fiecare punea la bătaie produse tradiționale de acasă: românii veneau mereu cu țuică, la concurență cu ungurii care aduceau palinka. Din nou, ne îmbătam și fraternizam în acea engleză de baltă, made in UE.
Cu timpul, am început să capăt o ușoară aversiune față de acest „multiculti“ băgat pe gît cu lingurița (dar și față de banii care se cheltuiau cu atîta sîrguință pentru un scop imprecis). Ideea în sine nu mă deranja, oamenii pe care îi cunoșteam erau OK, însă „modul de implementare“ era defectuos și superficial. În plus, trebuie s-o recunosc, n-am „multiculti“ în sînge și aproape nimeni din generațiile născute după 1940 nu poate pretinde că îl are. N-a făcut parte din educația noastră. În copilăria mea, dacă vedeai un negru pe stradă, în București, era un eveniment cu adevărat exotic și neobișnuit. Una dintre primele mele amintiri e legată de un negru pe care l-am arătat părinților mei cu degetul, zicîndu-le: „Uite ce nene urît!“. Iar mama, care avea ceva în genă de political corectness, o rămășiță din perioada interbelică, poate, mi-a spus: „Taci, Adina. Nu e urît, e negru!“. După cîteva clipe de gîndire profundă pentru 3 ani, am arătat din nou cu degetul și am țipat: „Uite ce nene negru!“
În anii comunismului, societatea privea nedumerită, fără să le blameze, neapărat, pe fetele care se măritau cu studenți arabi. Uneori era și o nuanță de invidie: or să o ducă mai bine, bărbații lor cel puțin aveau acces în shop-urile de la Neptun și puteau procura pachete de Kent și sticle de whisky. Însă acești arabi pripășiți pe aici erau puțini, nu formau o comunitate.
Cît despre etnicii noștri, cei cu care am avut cel mai mult de-a face au fost romii. Și nu putea fi vorba pe atunci nici de „asimilare“, nici de „integrare“. La școală, copiii țigani se eliminau, practic, singuri din comunitate, chiulind și rămînînd an de an repetenți sau autoexilîndu-se în ultimele bănci. În vacanțele de la Cluj, mă jucam atît cu copiii români, cît și cu cei maghiari. Pînă cînd, spre seară, la ora la care trebuia deja să fim prin casă, se formau două bisericuțe, în una dintre ele se vorbea în maghiară, în cealaltă în română. De fapt, limba era aceea care, la un moment dat, începea să ne separe.
Așadar, de unde atîta „multculti“ în România comunistă? Comparativ cu țările occidentale europene, chiar nu exista. Asta nu înseamnă că acum am fi mai intoleranți sau mai xenofobi decît alții. Poate mai bănuitori, da. Mă uit, în schimb, la generațiile născute după 1990, cu shaorma și cu blugi turcești Kinataș. Au o cu totul altă „deschidere“, însă uneori la fel de superficială ca programele europene de „multiculturalizare“. Tot ce e „multiculti“ e cool, ar putea fi cool chiar să-ți dai de bunăvoie cățelul pentru ca vecinul tău să-l mănînce la cină. Însă dincolo de acest ambalaj care face impresie – pentru că termeni ca „toleranță“ și „integrare“ vor fi mereu de efect – nu e nimic, nici o substanță.