„Să continui tradiția unui teatru înseamnă să-l păstrezi viu” – interviu cu Ovidiu CAIȚA, directorul artistic al Teatrului de Nord

La premiere, stă mereu în spatele sălii, în picioare. De fiecare dată, la fiecare spectacol, are emoții. Este regizor, a venit din zona teatrului independent și, din anul 2017, este directorul artistic al Teatrului de Nord, un teatru care a reușit, în vremuri pandemice, nu doar să supraviețuiască, dar să continue să aibă premiere, să monteze spectacole în aer libere și chiar, ieșind  din clădire, să se alăture oamenilor din cartierele orașului Satu Mare, cîștigînd astfel un public nou. Căci noul, inovația și o continuă dinamică sînt printre mizele puse „în joc” de Ovidiu Caița.

Sînteți director al Teatrului de Nord din 2017. Cum a fost să preluați frîiele unui teatru cu o tradiție atît de puternică?

Deja au trecut cinci ani și parcă nu-mi vine să cred! Nu pot spune că „preluarea frîielor” a fost ceva greu, de vreme ce eu eram angajat de o vreme bună în teatru, am montat multe spectacole aici și cunoșteam foarte bine trupa. Despre tradiția Teatrului de Nord am putea vorbi foarte multe, pornind chiar de la clădirea care împlinește în curînd 130 de ani, despre teatrul în limba română care se face cam tot de atunci, despre multele părți nedocumentate sau prost documentate ale istoriei, în ceea ce privește cultura română, despre numele importante care au trecut pe aici de-a lungul timpului – dacă ar fi să amintesc, de exemplu, de cel care a dat primul nume al teatrului, Constantin Nottara.

Dar vorbind despre tradiție, aș vrea să vorbesc mai ales despre spiritul-„fluviu” al acestui teatru, care de-a lungul vremurilor a prins în trupă mereu oameni tineri și a mizat pe texte și viziuni contemporane. Pentru că osificarea teatrelor într-un repertoriu tradițional-estetic nu înseamnă neapărat creație, iar teatrul este o creație vie, în perpetuă mișcare, nu o statuie. Să continui tradiția unui teatru înseamnă să-l păstrezi viu. De fapt, tradiția tuturor instituțiilor de cultură ține de vitalitatea lor, și doar dacă reușesc să fie contemporane cu ele însele își împlinesc menirea: aceea de a mai pune o cărămidă la istorie. Diferența dintre tradiție și tradiționalism estetic este foarte importantă – faptul că faci același spectacol care se făcea acum 50 de ani și în aceeași formă nu înseamnă să păstrezi tradiția unui teatru, ci, din contra, înseamnă s-o îngropi, într-o formă perimată, opusă dinamicii. Să transformi teatrul în muzeu.

În ceea ce mă privește, nu am făcut decît să continui această idee de împrospătare, de reîntinerire. Am adus mulți tineri actori și regizori pe care i-am văzut prin festivaluri studențești, iar dorința mea a fost să mobilizez întreaga echipă într-un tip de dinamică contemporană, mizînd puternic atît pe texte contemporane, cît și pe organizarea de ateliere și workshop-uri.

Care e miza acestor ateliere?

Atelierele sînt, dacă vreți, un fel de creuzet în care se topesc și se contopesc ideile creative. O asemenea întîlnire între artiști dă naștere unui tip de energie și de intensitate pe care cu greu îl găsești, de pildă, la un casting. Miza acestor ateliere este, de fapt, lipsa unei mize concrete căci nu vorbim despre presiunea realizării unui spectacol, ci doar despre creația pură – și tocmai din această lipsă de presiune au luat naștere niște spectacole excepționale – amintesc aici de un atelier coordonat de regizorul rus Oleg Loevski, la care invitați au fost trei tineri regizori, Nikolai Ruski, Nikita Betehtin și Dumitru Acriș, care a și montat, mai apoi, spectacolul Janna, pe un text de Iaroslava Pulinovici.

Cum v-a venit ideea să organizați atelierele?

Pe de o parte, am învățat în timp că meseria noastră trebuie antrenată constant. Actorii, regizorii, scenografii sînt precum muzicienii, dacă nu exersează, pot pierde legătura cu instrumentul. Pe de altă parte, dinamica teatrală contemporană este atît de intensă, se petrec atît de multe lucruri, care apar și se impun atît de rapid încît, dacă nu interacționezi la timp cu ele, riști ca mai apoi ori să le faci după ureche, ori să nu le mai faci deloc. Teatrul este și o chestiune de modă. Tot timpul se reinventează.

Așa că atelierele au și această menire: să aducă forme de lucru noi, cu care nu sîntem obișnuiți. Iar aici, interacțiunea dintre generații, dintre cei, să le spunem, consacrați și cei tineri, aflați la început de drum, este vitală, căci doar astfel putem învăța unii de la alții. Și pot spune că la Teatrul de Nord avem acest flux intergenerațional fantastic, un flux care ne ajută să nu rămînem închistați în anumite formule. Ca o anecdotă, țin minte că în facultate aveam un profesor care nu suporta să se uite la fotografiile sau filmările din timpul spectacolelor sale, pentru că, zicea, s-ar fi ancorat în niște idei care îi plăceau azi, dar pe care mîine le-ar fi văzut, probabil, din cu totul alt unghi. Iar asta mi-a rămas cumva ca o lecție în meseria mea de regizor.

A fi regizor, a fi actor... sînt meserii sau vocații?

De multe ori mi-am pus și eu întrebarea asta. Nu știu. Se întretaie. Au la bază structura unei meserii care se învață, însă dacă n-ai vocație, rămîi doar la stadiul de meseriaș. Dar poate cea mai importantă lecție pe care le-o predau și eu studenților mei e să-și descopere și să-și asculte vocea, să-și caute acel eu autentic... să-i spunem, dacă doriți, vocație.

Vorbind despre vocație, care sînt aspirațiile Teatrului de Nord?

Teatrul de Nord a avut cumva mereu începuturi, în toată istoria lui au venit grupuri de actori care s-au stabilit aici și au luat teatrul și l-au dus mai departe. Nu s-a schimbat, dar s-a adăugat. Mereu a fost un teatru tînăr, și datorită generațiilor tinere de artiști, dar și celor deja consacrați, care au mers mai departe cu cei tineri, a fost mereu o legătură dinamică între trupa veche și cei nou veniți. Dacă vreți, este precum maiaua – mereu se păstrează un nucleu, adăugîndu-se o infuzie de nou.

Această infuzie de nou, la Teatrul de Nord, se observă și în spectacolele pe care le montați și care pornesc, multe, de la texte contemporane.

Într-adevăr, ne-am centrat mult pe text contemporan, căci mi se pare esențial să aducem pe scenă subiecte actuale. Acesta este și unul dintre motivele pentru care organizăm „Focus Drama”, un proiect care promovează și încurajează dramaturgia românească contemporană, un proiect la care ținem enorm și pe care vrem să-l dezvoltăm cît mai mult și, dacă s-ar putea, să reușim să-l transformăm într-un festival al dramaturgiei românești. Pentru că eu nu cred în lamentarea cum că nu există dramaturgie românească – nu există pentru că nu montăm și din cauza asta sînt texte valoroase care rămîn în sertare.

Asta se întîmplă, probabil, pentru că un text necunoscut prezintă riscuri.

E normal să te sperie să montezi un text necunoscut, e normal să vrei să vinzi un titlu mare, un nume deja consacrat. E mai ușor să faci sală plină în felul ăsta decît să „riști” cu nume necunoscute, dar creația nu înseamnă „facil”, ci înseamnă și risc, iar cînd în urma asumării unui risc apare o reușită, bucuria este înzecit mai mare. În plus, ca să fiu mai „pragmatic”, cred că un teatru finanțat din bani publici este și dator să descopere dramaturgi români, pentru că asta înseamnă să faci parte din cultura românească în momentul cînd aceasta se întîmplă.

Ați avut multe proiecte pe care le-ați amînat și totuși, în ultima vreme, ați avut și multe premiere.

Am avut și noroc, Satu Mare a avut doar un moment în care incidența a fost mare, dar și așa, am avut, cu restricții, măsuri etc., destul de multă libertate de a juca. Au fost momente cînd teatrele din aproape toată țara erau închise, iar noi jucam. În primul an de pandemie am făcut o stagiune de vară în curtea Muzeului de Artă, un spațiu absolut superb. Iar pentru acest repertoriu în aer liber, nu doar că am adaptat spectacolele pe care le aveam la scenă, dar am construit anume spectacole pentru a putea fi jucate în spații din afara teatrului. Și, mai mult, am dus teatrul în cartierele din oraș, pentru că am văzut ce impact are un spectacol pe care îl joci în mijlocul oamenilor. Pînă acum am avut spectacole în trei cartiere, am întîlnit oameni care nu fuseseră în viața lor la teatru și cred că trebuie să experimentăm mai mult această formă de „ieșire”. Bineînțeles, e foarte important spațiul unui teatru (clădirea, sala de spectacol), dar mi-am dat seama cît de important este și să ieșim din această paradigmă și să ne ducem spre Ei, să jucăm în relație directă cu publicul. Experiența asta m-a făcut să mă gîndesc la următorul pas: să facem teatru comunitar, cu texte născute din poveștile din cartiere, jucate în cartierele respective. Iar aici revin la ideea dinamicii teatrului. Pentru că, pînă la urmă, despre asta este teatrul: o creație, un flux continuu între dramaturg, regizor, scenograf, actori și public.

interviu realizat de Stela GIURGEANU