S-a făcut usturoiul căpățînă

Incredibil. Cum a trecut timpul? Cum? Cum? Cum am trecut prin viața mea fără să știu? M-am trezit ieri că usturoiul verde, picant, s-a făcut căpățînă. S-a făcut măciulie. Ce mă fac? Ce clipe am pierdut în viața mea de nu mai știu de usturoi? Usturoiul verde, cît l-am admirat, cum l-am iubit, cum i-am dat tîrcoale! Era martie. Era. Acum, în iunie, uite, e usturoiul măciulie. Păi, ce-o să ajungem? Să se facă mărarul tocmai bun de băgat la borcan, pentru murătură. Vai, mama mea, unde o să ajungem? Ce timp în care mărarul și usturoiul erau verzi! Ce frumos eram eu în primăvara asta, ce bătrîn sînt în vara asta cînd văd usturoiul măciulie, ce tragedie! Usturoiul măciulie, ce tragedie usturoiul măciulie, ce tragedie usturoiul măciulie, ce tragedie usturoiul măciulie, ce tragedie. E tragedia vremurilor pe care nu le-am simțit trecînd. Ce-a trecut? Ce-am făcut? Unde am fost în viața usturoiului? Cît usturoi am mîncat? De ce gura nu mi-a mirosit? De ce nu mi-am dorit să miros a usturoi verde? Măcar așa să simt timpul. Usturoi verde cu pîine caldă. Usturoi verde cu ceafă de porc, cu chiftele, wow, ce mă fac? Mai pot eu recupera? Uite, dom’le, s-a făcut usturoiul măciucă. Mă, ciucă, lovește-mă, ești usturoi încă bun, gustos. Oi recupera? În măciuca asta este crud usturoiul. Încă se mai poate, încă pot recupera. Ce mă fac cu peștele, ce bun e peștele! Dar de ce nu sînt lîngă un usturoi ca să halesc usturoi verde cu pește? De ce nu umblu claie peste grămadă în buzunar cu usturoiul verde? Încă mai pot acum, e o chakră deschisă. Încă mai e cleioasă coaja usturoiului, încă o mai pot ciuguli, încă… dar o să umblu cu usturoiul în buzunar?