Rutina

26 iulie 2023   Societate

Multă vreme am disprețuit rutina pînă cînd, spre 40 de ani, mi-am dat seama că e necesară și că 90% din viața omului e alcătuită, de fapt, din rutină. De altfel, și doctorii spun că rutina e secretul longevității, cu cît ai o viață mai plicticoasă și mai disciplinată, cu atît ai șanse să trăiești mai mult. La un moment dat, am simțit-o pe pielea mea cînd tot haosul existențial pe care îl consideram creativ și toată boemia s-au întors împotriva mea, așa că am început să o iau pe calea rutinei și să-mi fac un program, unii ar numi asta schimbarea modului de viață. Nu știu dacă sînt mai fericită acum, n-aș crede, dar măcar mă simt mai împăcată cu mine.

La 10-12 ani, nu înțelegeam cum bunicii mei reușeau să trăiască astfel – să se trezească mereu la aceeași oră, în zorii zilei, să deretice prin casă în fiecare zi, cu aceleași gesturi, urmînd același ritual, să mănînce cu rigurozitate la ore fixe, fără excese, cu un echilibru perfect în farfurie între legume, carne, carbohidrați (vă dați seama că nu auziseră în viața lor de nutriționist), să nu sară niciodată peste mese și, desigur, să stingă toată luminile din casă în momentul în care cucul din ceasul de pe peretele din hol cînta de ora 11. Dar sînt mulți oameni care trăiesc așa, în zilele noastre poate nu chiar atît de strict, iar în momentul în care îi scoți din ale lor sînt complet derutați. 

Pe la 20 de ani, mi se părea de neconceput să-mi petrec întreaga viața mergînd în fiecare zi la un „serviciu”, cu un program de la 8 la 16 (abia scăpasem de rutina școlară pe care o urîsem din tot sufletul, aproape niciodată, în liceu, nu reușeam să ajung la prima oră) și să intru în tot acest tăvălug social, ca un hamster care se învîrte la nesfîrșit pe rotița lui, să ies în oraș și mă îmbăt regulamentar doar în zilele de vineri, să practic turismul de week-end, să tînjesc după „libere” și sărbători legale etc. Nu știu cum de-am reușit pînă la vîrsta mea să fentez toate aceste lucruri, de fapt cam știu, cu mari sacrificii financiare și trăind de azi pe mîine, însă îmi tot ziceam că merită și că am obținut în schimb libertatea. 

Însă și libertatea asta e relativă, cînd e prea multă (și nu ai nici bani) nu prea știi ce să faci cu ea, la un moment dat devine un pic anapoda să trăiești pe dos, să nu știi și să nu-ți pese dacă azi e marți sau vineri, să nu-ți spună absolut nimic conceptul de week-end, de altfel cred că cele mai muncite zile din viața mea sînt cele de sîmbătă și duminică, așa s-a nimerit. Nu sînt nici acum gata să mă „înregimentez”, totuși pot înțelege altfel rutina și beneficiile ei. Uneori prefer sarcinile de rutină, cele previzibile, care să nu mă oblige să gîndesc prea mult și asta înseamnă probabil că încep să îmbătrînesc. Rutina e ca o mantră, te liniștește. Dar, în același timp, te și îndobitocește. Încă îi invidiez pe marii călători, pe cei care se pot muta cu lejeritate dintr-o parte în alta a lumii și care pot lucra de oriunde. Pe Facebook, urmăresc o franțuzoaică – e cam de vîrsta mea, 40 plus – care de trei ani călătorește într-o dubiță transformată în casă împreună cu o pisică. La început, m-a interesat ce face pisica – cum de reușește să se adapteze acestei vieți nomade, pisicile sînt cele mai conservatoare animale pe care le cunosc, ele pur și simplu iubesc rutina. Mi-am dat seama că pisica e bine-mersi, iese din dubiță, se plimbă liberă în jurul ei și se întoarce tot de una singura „acasă”. Apoi, m-am întrebat din ce trăiește franțuzoaica. Nu m-am prins încă, dar am devenit dependentă de postările ei – azi e în Albania, peste o săptămînă în Bulgaria, peste două în Turcia, face poze frumoase și pare fericită. Oricum, trăiește idealul meu de viață. Are doar vreo 15 urmăritori. 

Teoretic, singurele perioade din an cînd oamenii care s-au adaptat, de voie, de nevoie, programului și „serviciului” ies din rutina lor zilnică sînt cele în care pleacă în concediu. Ăsta e rolul vacanței, să te relaxeze și să te scoată din rutină. Oare? Anul trecut, după o lună de colindat prin Albania, mă aflam într-o stațiune grecească plină de români și așteptam niște prieteni care aveau mașină, ca să ne întoarcem împreună în România. În ultima zi, totul era atît de deprimant acolo, mai puțin marea care era frumoasă, încît am decis să nu mai ies „în oraș” ca să mă enervez și să-mi petrec după-amiaza și seara pe balconul generos al camerei mele unde era umbră și bătea un vînticel plăcut. Mi-am luat de la market o sticlă de vin Retsina, la un preț derizoriu, și multă apă și m-am așezat cu un aer contemplativ pe un șezlong. 

În jurul meu vedeam numai blocuri – hoteluri, toate la fel, aceste stabilimente identice de vacanță, cel mai apropiat, din fața mea, se afla la doar zece metri distanță, nici vorbă să văd marea. Toate aveau balcoane deschise, iar pe balcoane erau întinse la uscat prosoapele și costumele de baie. Desigur, puteam vedea lejer în camerele oamenilor care se aflau în vacanță în Grecia, la început pentru că abia trecuse prînzul și era foarte cald, cei mai mulți dormeau, își făceau siesta. Într-o oră și jumătate s-au schimbat mai multe poziții de somn – unii dormeau profund, letargic, alții se întorceau de pe o parte pe alta, mai mergeau la baie, apoi se întorceau în pat. La etajul trei, în blocul din fața mea, doi tineri dormeau aproape dezgoliți și îmbrățișați, la un moment dat băiatul s-a trezit și a plecat din cameră, în locul lui s-a întors o fată care s-a lungit în pat alături de tipa care continua să doarmă și, tot dînd like-uri sau inimioare pe telefon, pînă la urmă a adormit și ea. Băiatul nu s-a mai întors. Primii care s-au trezit au fost niște unguri grași din camera alăturată. Au ieșit năuci de somn pe balcon, s-au dezmeticit, și-au pus un rock unguresc și au deschis o sticlă de whisky, pînă cînd n-au terminat-o nu au mai plecat de acolo. Pe la ora patru după-amiaza, în fiecare balcon deja se petrecea cîte ceva. În balconul unor familiști, ea strîngea prosoapele deja uscate, le împăturea meticulos, în timp ce el, la bustul gol, își deschidea relaxat o bere, copilul se agita printre picioarele lor, nu-i dădeau prea mare importanță. La etajul doi, în blocul din stînga, erau niște oameni în vîrstă care au ieșit pe balcon și timp de vreo oră au tot scotocit prin niște pungi pînă cînd au reușit să încropească o gustare, au mîncat roșii, brînză, măsline, apoi au pus totul la loc în pungi. Pe urmă s-au apucat să joace cărți. Și aici au fost cîteva permutări interesante – un moș a dispărut, în locul lui a apărut altul, din altă cameră probabil, care i-a preluat mîna de cărți și a continuat să joace. Pe la cinci, au mîncat lubeniță, iar bărbatul de la familiști și-a terminat a două bere, apoi în sfîrșit au plecat cu toții spre plajă, iar balconul a rămas gol. Tinerii de la trei s-au înmulțit, se strînseseră deja vreo șase. Mai pe seară, fetele s-au îmbrăcat în haine de seară și s-au machiat, apoi și-au pus muzică pe telefon și au început să danseze în balcon și să se filmeze cu telefonul mobil, foarte greu m-am prins că făceau de fapt TikTok. Au avut această ocupație pînă noaptea tîrziu. 

Tot tîrziu m-am retras și eu în cameră, mulțumită de modul acesta de a privi lumea exterioară. Rareori am ocazia să ajung în stațiuni de acest gen și să observ rutina zilelor de vacanță, iar interesant e faptul că oamenii, oriunde i-ai duce, își găsesc cîte un habitat și un modus vivendi care să nu-i desprindă prea mult de rutina de acasă. Pe mine nu cred că m-a observat nimeni, nu cred că eram interesantă – o femeie singură care a băut cu înghițituri mici dintr-o sticlă de vin Retsina timp de cîteva ore. Și, în fond, și ocupația asta a mea a fost tot un soi de rutină, o modalitate de a-mi umple timpul.

Mai multe