Rude din străinătate
Fac parte, din nefericire, dintr-o familie puţin numeroasă. Mi-am dorit întotdeauna să am o familie mare, ca-n filmele italiene, sau măcar cele americane, care stă la mese interminabile de sărbători şi turuie gureş. În realitate, nu a fost chiar aşa. Am o familie restrînsă, cu mulţi membri răspîndiţi prin lume. Şi, dintre cei aici prezenţi, nu toţi capabili să se înţeleagă unii cu alţii.
Dintre membrii hălăduitori prin lume, au tot venit unii şi alţii în vizită pe la noi. Nu neapărat de dragul nostru, nici măcar de-al României: ci, mai curînd, din diverse motive sentimentalo-pragmatice. Pe majoritatea nu îi cunoşteam foarte bine pentru că fie plecaseră de mult, cînd eu eram mică, fie erau tineri şi se născuseră ei în alte părţi.
Cu unii m-am înţeles, cu alţii mai puţin. Cert e că nici unora nu le-a priit prea mult şederea aici. Experienţa culminant-negativă a fost cea a naşei mele din Germania, venită în România după vreo 30 de ani: în prima zi a muşcat-o un cîine, exact pe strada din centru pe care locuia (e drept că era un cîine recunoscut drept rău, de către locatarii zonei).
În ce-i priveşte pe alţi sosiţi după mult timp, aceştia au avut, printre altele, următoarele obiecţii: că se fumează prea mult, inclusiv în locuri publice (era prin anii ’90), şi, ca atare, că aici se sufocă şi nu pot respira (de altfel, erau oripilaţi în acelaşi sens şi de obiceiul nostru tradiţional de a nu deschide geamurile şi de a ne feri excesiv de mult de controversatul curent); că nu mîncăm destul de vegetarian şi că ne îndopăm cu greoaia carne de porc; că la noi e murdar pe străzi; că se conduce disperat; că locurile de joacă pentru copii sînt nesigure; că oamenii străini de pe bulevarde se trezesc vorbind aşa, aiurea, cu copiii (de genul „Ce fetiţă dulce, mîncau-ar mama!“) etc.
Concluzii ale reacţiilor mai sus enumerate ar putea fi două: România lasă, într-adevăr, de dorit, pentru cineva venit dintr-o lume care funcţionează; cei plecaţi de mult aparţin deja trup şi, probabil, suflet, altor civilizaţii, cert mai avansate măcar ca nivel de trai.
Recent însă, m-am confruntat cu o altă rudă venită de pe alt continent, născută şi trăită doar acolo. Fără legături spirituale sau de alte feluri aici (cu excepţia unora de familie, destul de formale).
La început, lucrurile cu ea (căci e vorba de o „ea“, o fată în jur de 30 de ani) păreau să meargă bine. Desigur, aici era diferit faţă de locul călduros şi foarte întins de unde venea ea, totuşi, părea plăcut şi interesant. Încet-încet însă, nu a mai fost aşa: nu a învins-o doar vremea, mereu friguroasă, fără nici o legătură cu cea aproape mereu de vară din cealaltă emisferă. Ci au oripilat-o şi trotuarele pline de gheaţă, şi cîinii vagabonzi de pe străzi.
Casele care stau să se prăbuşească. Impoliteţea vînzătoarelor de la supermarket şi a oamenilor care i-o luau în faţă cînd se elibera cealaltă casă. Maşinile care erau s-o calce pe trecerea de pietoni. Prea marea înghesuială din hipermarketuri. Micii prea arşi. Papanaşii prea... grei. Bunica ei care vine noaptea şi-i închide geamul, să nu răcească.
Într-un cuvînt, România, s-ar putea zice. România neplăcută şi negativă, vizibilă cu ochiul liber, la prima mînă, cea care ne deranjează pe fiecare dintre noi (despre care scriam mai deunăzi că am descoperit-o, din păcate, şi în peregrinările mele).
Din fericire (pentru noi, cei rămaşi, încă, aici), continui să cred (să mai sper) că nu e singura Românie. Că pe sub dărîmăturile şi imperfecţiunile ei se ascund, încă, oameni dornici să facă ceva şi acţiunile lor benefice. Precum şi o cultură şi istorie, ce-i drept insuficient marketizate, dar interesante pentru cine are ochi să le vadă.
Recunosc că am luat cam în tragic reacţiile rudei mele din străinătate. Cred (şi mă bucur dacă ar fi aşa, oricît de incredibil îmi pare) că am avut un soi de reacţie patriotică la criticile ei excesive. Nu chiar de genul „ea nu a mîncat salam cu soia...“, dar pe acolo: mi-am apărat bubele, mucegaiurile şi noroaiele în care am ales să rămîn, nesilită de nimeni, sperînd să (mai) pot face ceva.