Roți și vremuri

În copilăria mea, nimeni din familie, ori chiar dintre prieteni, nu avea mașină. Ne deplasam cu toții, ades, pe jos și nu făceam caz de asta. Și cel mai des cu mijloacele de transport în comun.

De altfel, cred că am copilărit mai curînd într-o lume a pietonilor, în care trotuarele erau mai ocupate decît carosabilul. În afară de troleibuze, autobuze și tramvaie (care nici ele nu erau destule, căci altfel nu s-ar fi îngrămădit oamenii în ele și nu ar fi atîrnat pe scările lor), mai erau puține taxiuri (niciodată destule) și la fel de puține mașini personale. Era un număr mic de mașini disponibile, trebuia să te-nscrii și să-ți aștepți rîndul, nu mai știu exact care era procedura. Dar știu că erau foarte scumpe și foarte puține. Circula un mit, care probabil avea mai mult decît o sămînță de adevăr: și anume că trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.

Iaurtul nu era rău, se vindea în borcane de sticlă, returnabile, și s-a găsit relativ ușor pînă aproape de perioada apocaliptică în care nu se mai găsea nimic. Nu-mi pot aminti exact cît costa, dar cu siguranță era ieftin. CEC-ul era cam singura bancă de atunci (în orice caz, singura la care avea acces oricine) din Republica Socialistă România. Dacia, 1300 și 1100, era Mașina vremii. Mai existau Olcit-uri, Trabanturi, ARO-uri și, din cîte îmi amintesc, cîteva mărci din țările socialiste vecine și prietene, dar și mai puține. Mașina, pentru noi, copii ai anilor ’70, era Dacia. Așa cum lumea era Bucureștiul (pentru cei născuți aici, desigur), Mașina era Dacia. La fel cum bicicleta era Pegas.

Am avut un Pegas verde, cred că pe la 13 ani. Știam deja să merg pe două roți, trecusem prin toate fazele posibile. Fuseseră destule: de la tricicleta albastră joasă la tricicleta înaltă, de copil mare. Și apoi la bicicleta, cred, roz-vișinie, pe două roți, dar și cu două rotițe de sprijin în spate. Încet-încet, cele două rotițe au dispărut. În locul lor au alergat, o perioadă, pe lîngă bicicletă, mama sau tata, prinzîndu-mă uneori la timp înainte de prăbușire. Au fost și destule julituri, dar într-un timp decent, din cîte-mi amintesc, am învățat să merg, onorabil.

De atunci am simțit că lumea se vede și se simte altfel pe roți. Că trecerea în trombă pe lîngă lucruri îți schimbă perspectiva. Viteza pe care Făt-Frumos, în basme, o numea „ca vîntul” îți conferea o senzație de libertate și de putere netrăite pînă atunci. Libertatea aproape a unui zbor și puterea străbaterii spațiului, a unei alte luări în stăpînire a lucrurilor – mai ușoară într-un fel și, în același timp, mai intensă.

Tot cu bicicleta am avut revelația descoperirii unor „lumi”. A unor locuri despre care știam doar teoretic, a căror poveste doar o auzisem, dar care păreau incaccesibile la modul concret. În lumea plină de limite în care viețuiam, asta n-ar fi fost ceva neobișnuit. Dar așa, cu bicicleta, locurile respective ieșeau din sfera mitologică și se concretizau. Ba chiar se dovedeau aproape de alte locuri de care nu le legasem pînă atunci. Așa s-a întîmplat cu Mărțișorul lui Arghezi, la care am văzut că se putea ajunge din Parcul Tineretului, pe unde dădeam ture toată ziua. Eram, păstrînd proporțiile, precum primii exploratori care au descoperit alte continente și au reușit să reconfigureze harta lumii pe care o credeau cunoscută.

Bicicleta, însă, nu ieșea din sfera parcurilor. Nu mi-ar fi dat în nici un fel prin cap să merg altundeva cu ea decît prin parcuri și, cel mult, pe aleile învecinate acestora. Nici gînd pe carosabil, dar nici pe trotuarele adiacente, cum se întîmplă astăzi. Așa că lumea care se reconfigura o făcea tot din petice și cu destule zone rămase nepeticite între ele. Cel mai mare act de curaj pe roți pentru vremea de atunci fusese să tot traversez Șerban Vodă, alături de bunicii mei, de pe partea de străzi care dădeau spre Parcul Carol, pe atunci Libertății, spre Tineretului, pe atunci post-Cocioc, în curs de amenajare, cu o trotinetă mov. Nicidecum electrică, nu se pomenise așa ceva pe aici... Pe care încărcam ghivece și diverse alte bulendre, ajutîndu-i astfel, vine vorba, pe bunicii mei să se mute de pe o parte pe alta a străzii. Dintr-o casă cu chirie în casa lor, proprietate personală, cum se spunea în epocă, în care nu se putuseră muta pînă atunci (adică aproape o viață), pentru că locuia în ea – cu chirie, desigur – un colonel de Securitate, dacă nu greșesc.

Dacia roșie a urmat la scurt timp după mutarea asta. Dar n-au cumpărat-o părinții mei, care nici nu visau la așa ceva, ci unchiul meu. Important e că a achiziționat-o cineva din familie. Eram destul de apropiați încît să beneficiem cu toții de această Chitty Chitty Bang Bang care ne-a schimbat, iar, dimensiunile lumii și ne-a permis să ne deplasăm spre zonele în care aveam oarece acces la necuprins.