Roşia lui Mirel

M-a sunat ieri Mirel Bănică. Spiritul lui sociologic, investigativ, uman, pînda sa de realităţi nu are astîmpăr nici în vacanţă. După ce mi-a dat o carte despre România pelerinajului, acum mi-a dăruit o roşie. Eh, despre ce credeţi că ne-am conversat, pînă mi s-a făcut poftă, dar poftă, de m-am dus în piaţă şi-am luat brînză? Despre roşii, domnule! În vacanţă fiind, Mirel a întrecut limita. A trecut la bulgari. Şi acolo, prin sate doar de el ştiute, mănîncă roşii bulgăreşti şi stă la soare. Şi-mi spune că roşia bulgărească nu e verde şi seacă precum cea românească. A mîncat şi a cercetat şi e, firesc, roşie pe dinăuntru… Ce să mai dezbaţi despre sămînţa dispărută în lupta cu civilizaţiile barbare de după ’89, de faptul că noi am desconsiderat ţăranul, că Olanda-i mama noastră, că ţăranul n-a ştiut că după douăzeci de ani îi va veni şi lui vremea, nu, şi nu, eu ţuşti în maşină şi fugi la mahala. Iau brînză şi umblu după roşie. Dom’le, una nu mi-a plăcut. Rufoasă, tare-n coajă. Găsesc unele mici, ţuguiate. Aoleu, e moda ţuguiatelor otrăvite pe net. Ignor. Oftez, optez, mănînc şi tai cotorul pe un ziar. Apoi, sting cu o pită proaspătă, de cuptor, din aceeaşi mahala a Dristorului. Îl sfidez pe Mirel, cu toată Bulgaria lui. Brînza, dacă nu-i sărată şi grasă, n-are sens. Roşia românească, dacă n-ar fi trecut prin ochiul lui Bănică şi imaginaţia mea, n-ar fi avut haz. Uite-aşa, cu un telefon, am intrat la pofte şi la tîrguială. Trimite-mi şi tu, cititorule, pe adresa Dilemei vechi, un selfie cu roşia ta de vacanţă şi-ţi voi spune ce impresie teribilă îmi va face.