Românii și planificarea

21 noiembrie 2018   Societate

Marţi după-amiază. Început de iarnă. 2012. Bucuria oricărui interpret – să fie chemat în ultimul moment şi să fie nevoit să se prezinte la sediul clientului, atunci cînd ziua se scurge în noapte, iar orice funcţionar public, ba chiar şi o parte din cei care lucrează în mediul privat, aşteaptă cu ochii umezi ora 16, să spunem 16,30, ca să rupă uşa biroului şi să se amestece în mulţimile gri ale staţiilor de metrou sau de autobuz.

Clientul, de data aceasta, este unul mai special: este unul dintre acele măreţe edificii ale capitalismului denumite pompos Instituţii Financiare Internaţionale. IFI-urile au o putere pe care puţini dintre muritorii de rînd şi-o închipuie, însă cei care au prins avîntul inflaţio-nist al anilor ’90 îşi amintesc cît de importante erau întîlnirile dintre prim-miniştri şi miniştrii de Finanţe cu conducătorii acestor instituţii la Bucureşti: ele se soldau cu împrumuturi masive, care hrăneau nevolnica economie românească în goana sa după importuri şi valută forte, iar dacă rezultatele nu erau cele scontate, nu de puţine ori, duceau la demisii sau manifestaţii de stradă din partea sindicatelor şi a maselor de cetăţeni anesteziaţi de aburii tranziţiei eterne către economia de piaţă.

Însă, în acest moment de avînt dat de alegerile de-abia încheiate, atmosfera e cu totul alta. Marele capital străin este prietenul nostru, iar IFI-urile ne-au devenit sfătuitori de încredere şi parteneri nestrămutaţi pe drumul mereu pavat cu bune intenţii către macrostabilitate financiară. Prin urmare, subiectul discuţiilor este unul cel puţin surprinzător, pentru România cu care ne-am obişnuit deja: ministrul delegat pentru Buget s-a hotărît să înfiinţeze o unitate de programare, la nivelul Ministerului Finanţelor, pe care a populat-o cu o mînă de absolvente de ASE, proaspete masterande sau doctorande, pline de entuziasm şi bune intenţii.

Clădirea în care urcăm la etajul 5 este prototipul eficienţei şi expresia gustului spartan al celor care, cu cît au sume mai mari pe mînă, cu atît ştiu că acestea trebuie cheltuite mai judicios. Nu mă pot abţine să compar, în gînd, perfecţiunea rece pe care o inspiră birourile din sticlă – aliniate de-a lungul culoarului, cu plăcuţele lor argintii cu nume şi funcţii pompoase direct în limba engleză, cu scaune comode şi rechizite colorate, însă perfect ordonate – cu jalea care domneşte în sediul ANAF şi cel al Ministerului Finanţelor – birouri obosite, scaune pe jumătate dezasamblate, cu spătare lipsă, maldăre de hîrtii pe fiecare suprafaţă plată, căni de cafea uitate pe cîte un pervaz, flori lăsate în glastre din secolul XX şi, tronînd atoatetriumfător, zeul funcţionarului public: biblioraftul gri, cu eticheta mîzgălită cu o cariocă roşie, la repezeală.

În clădire, pe etaj, nu mai sîntem decît o mînă de oameni: trei reprezentanţi ai IFI, interpretul şi patru membri ai delegaţiei de la Finanţe – trei fete la 24-25 de ani şi un domn serios, cu alură de contabil, la o respectabilă vîrstă de 55 plus, şi, cum altfel, cu un biblioraft în braţe. Scopul – o teleconferinţă cu Washington-ul. Evident, aveam să aflu că sînt acolo pentru a-i traduce doar domnului care ne este decan de vîrstă, restul lumii stăpînind limba engleză la un nivel mai mult decît mulţumitor.

Începe teleconferinţa. Ecranul se împarte în trei, pentru că avem trei participanţi străini, doi americani şi un indian, care, deşi vorbeşte o engleză onestă, este departe de standardul Cambridge pe care ni-l închipuim adesea întruchipat de orice vorbitor stabilit de ceva vreme pe teritoriul Statelor Unite. Este genul acela de întîlnire la care interpretul trebuie să îşi facă literalmente urechile pîlnie, dacă vrea să îşi păstreze locul de muncă…

Pe scurt, e pentru prima oară în istoria României cînd cineva ia decizia nebunească de a nu mai arunca banii cu toptanul, aplecîndu şi urechea la fiecare solicitare politizată sau interesată, ci de a-i aloca pe baza unor priorităţi transparente, clare, comprehensibile. Adică este momentul în care Ministerul de Finanţe se despărţea de celebrul domn secretar de stat Gherghina, despre care circulă nenumărate legende urbane că alcătuia bugetele ţării încă din imemoriale epoci de aur, cu creionul chimic înfipt după ureche.

Proiectul în cadrul căruia se desfăşoară misiunea IFI pare simplu: să ajute funcţionarii ministerului să coordoneze acest uriaş efort de prioritizare a investiţiilor alocate de sus în jos, de la bugetul naţio-nal. Se bazează pe bunăvoinţa acestor tinere şi destoinice absolvente şi, se pare, pe contribuţia hotărîtoare a domnului cu biblioraft. Întrebările se succed cu lentoare, experţii străini beneficiind de o listă transmisă clientului cu ceva zile înainte de Ministerul Finanţelor. La momentul în care lucrurile par a intra pe un făgaş normal, cade ca un trăsnet întrebarea indianului, care ia pe toată lumea pe nepregătite: nu vă supăraţi, dar pe lista aceasta, care reflectă toate programele naţionale derulate cu finanţare de la bugetul de stat în ultimii 15 ani, s-a strecurat, totuşi, o greşeală, nu-i aşa? Apare aici o investiţie demarată în 1976, ce mai caută, la peste 35 de ani, în execuţie încă, puteţi să ne daţi nişte detalii?

Fetele se uită încurcate una la cealaltă. Nici una nu era născută în anul cu pricina, nici graţioasele reprezentante ale clientului nu sînt cu mult mai în vîrstă decît ele. Urmează un moment de tăcere uşor penibilă, însă domnul contabil îşi drege glasul, îşi coboară un pic ochelarii de pe vîrful nasului şi explică pedant: „Păi, ăsta este Canalul Dunăre – Marea Neagră... Să vă explic: în evidenţele noastre, Canalul nu figurează ca find o investiţie finalizată 100%, ci este undeva ca grad de realizare la 98,9%, pentru că au mai rămas nişte pontoane care trebuiau turnate, nişte dispozitive care trebuiau instalate, aşa era proiectul tehnic iniţial. Iar asta a fost considerată investiţie de grad zero la vremea ei, a trecut direct pe bugetul naţional. Şi... a venit Revoluţia şi nu a mai fost niciodată terminată. Prin urmare, în vederea închiderii contabile, în fiecare an, de la bugetul de stat al României se alocă în continuare o sumă modică pentru finalizare... Iar banii ajung undeva în conturile companiei de stat care administrează Canalul şi care raportează că nici anul ăsta nu a reuşit să închidă investiţia, aşa încît o nouă sumă va trebui din nou alocată şi pentru bugetul anului următor…“

Nici astăzi, la ceva ani după această poveste, nu sînt convins că expertul de origine indiană a înţeles cum funcţionează complicatele resorturi ale planificării strategice în România. De fapt, nu sînt convins nici că mai există unitatea respectivă în cadrul Ministerului de Finanţe. Cel mai probabil, fetele şi-au luat doctoratul şi au plecat într-o companie privată, în viaţa reală, domnul cu cămaşă albă, sacou ponosit şi biblioraft gri s-a pensionat anticipat; ce ştiu cu siguranţă e că ministrul nu mai e ministru, ba chiar şi-a pus în cui admirabilele intenţii civilizatoare şi s-a retras într-o slujbă mult mai bine plătită, tot la stat.

Ceva îmi spune, însă, că o mînă nevăzută continuă să strecoare şi anul acesta, pentru bugetul anului 2019, nişte mărunţiş pentru finalizarea Canalului Dunăre – Marea Neagră, care figurează undeva, într-un birou întunecat de pe lîngă Casa Poporului, în sediul Ministerului de Finanţe, drept o investiţie neterminată, ce merită un efort din partea noastră, a tuturor, nu-i aşa? 

Tudor Iordăchescu este traducător și interpret.

Foto: wikimedia commons

Mai multe