Românica, românache

14 octombrie 2020   Societate

Eram într-un grup din ăsta „multiculti”, cum e la modă acum, la un workshop, într-o țară occidentală, cei mai mulți dintre participanți veneau din țări din Est care au aparținut fostului bloc comunist, dar erau și cîțiva din Vest. Din România eram patru, nu ne știam prea bine între noi, dar ne-am împrietenit. Am observat (și nu sînt la prima observație de acest gen) că, în cele șase zile cît a durat workshop-ul, noi, românii, ne-am plîns cel mai mult. În primul rînd, am cîrcotit noi între noi, în română (s-or fi plîns și ceilalți în limbile lor, dar nu i-am înțeles). Ne-am plîns constant unul altuia de organizare – că toate acele lectures și masterclasses durează prea mult, parcă le-au pus dinadins să ne ocupe întreaga zi ca să nu mai avem timp să vizităm nimic (deși nu plătiserăm nici un euro pentru workshop din buzunarele noastre, nu eram turiști). De mîncare – micul dejun cam slăbuț și, în general, numai dulciuri și patiserii, unde-i „tradiționala” omletă cu de toate? unde-s cremvurștii care să umple burta? Apoi, de ce la prînz prăjiturile n-au ajuns la toată lumea? de ce supa-cremă nu e ciorbă? De vreme – de ce din șase zile am prins doar două cu soare? (de parcă ar fi contat din moment ce tot eram închiși în mod regulamentar în sălile de curs...), de prețurile țării respective – inadmisibile! –, de starea de sănătate a fiecăruia dintre noi – cu toții am avut pe rînd cîte ceva, am fost răciți, ne-a tras curentul, ne-a durut burta de la supa-cremă, ne-a durut capul de la berea de seară pe care am gîlgîit-o imprudent, pe repede-înainte, după ce evadam din „pușcăria” numită workshop. Apoi ne-am plîns unul altuia de ceilalți – de francezii care sînt cu nasul pe sus și cam scîrboși, de rușii care parcă-s bătuți în cap, de nemți că sînt reci, de englezi că-s mai bețivi decît noi. Seara, la socializarea de rigoare, ne-am plîns constant colegilor noștri de workshop de România, în acea engleză de baltă „made in UE” . Că ce nașpa e să fii român, că nu sînt finanțări, oportunități, că e corupție, că lucrurile se mișcă greu, că în țara noastră nu se respectă reguli și că „merge și așa!” (asta a fost mai greu de tradus în engleză ca să surprindă întregul „fenomen”, la care se adaugă deja clasicul „ce să-i faci? / n-ai ce să-i faci!”), că politicienii sînt cum sînt, șmecheri și hoți, că mai bine emigram, dar nici acum nu-i tîrziu. Occidentalii, în general, se distrau la poveștile noastre, în schimb, ceilalți estici care se plîngeau și ei, dar parcă mai puțin decît noi, confirmau la răstimpuri cu privire la țările lor – it is almost the same (e aproape la fel). Ne-am lamentat pe patru voci într-un mod atît de serios și de disciplinat încît au început să se uite la noi cu milă pînă și cele două fete din Belarus care trăiau totuși într-o dictatură și tot nu s-au plîns de nimic – ce-i drept, vorbeau și foarte prost limba engleză. Da, trebuie să fie foarte nasol în România, bieții de voi! – asta au priceput probabil cu toții.

Cu ocazia altor deplasări în grup de acest gen, am observat din nou că românii au tendința cel mai mult să se compare cu ceilalți de prin alte țări sau să compare locul în care au ajuns cu România. Ia uite cum sînt la ei parcările, trecerile de pietoni etc. Ia uite ce aiurea se îmbracă gagicile pe stradă față de ale noastre! Ia uite cum stau babele lor la cafenea, beau vin și fumează, de parcă n-ar avea nici o treabă pe acasă, de făcut vreo zacuscă ceva! Ia uite că au și ei homeleșii lor și parcă-s mai mulți ca la noi! Ia uite că nu se înghesuie nimeni la coadă, ce minune! Ia uite că ne zîmbesc toți pe stradă, dar zîmbetul ăla cu siguranță e fals, de suprafață, noi, românii, sîntem mai „autentici” în mitocănia noastră! Și așa mai departe, practic nu există afirmație fără comparație. Parcă am fi în permanență într-o competiție, am alerga la o probă olimpică cu pantofii rupți și cu un echipament second-hand și am trage pe ultima sută de metri, epuizați, gîfîind ca să nu trecem chiar ultimii linia de sosire.

Am mai observat (de data asta, în călătoriile pe care le-am făcut de una singură) că, în străinătate, în general, românii se feresc de alți români, căci dacă tot au ajuns în Occident, ca turiști, măcar să fie percepuți drept orice altceva decît români. Cu alte cuvinte, e jenant să spui că ești din România, pentru că e o țară cu o imagine proastă (uneori pe bună dreptate, însă sînt o grămadă de stereotipuri și aici). Și nu doar că se feresc de alți români, dar se și „miros” unii pe alții de la o poștă, ca să poată să ia distanță. Un prieten scriitor spunea la un moment dat că există „moaca de român”, recognoscibilă oriunde, din America la Polul Nord. Am studiat un pic problemă și înclin să-i dau dreptate – am recunoscut români pe stradă la Paris, Madrid sau Roma, fără să-i aud vorbind românește. Atît după „moacă” – un pic ofuscată și/sau încruntată, un pic căzută, colțurile buzelor lăsate în jos, așteptînd parcă un conflict, un motiv de indignare, privirea ușor opacă, lipsită de-o curiozitate reală cu privire la ce se întîmplă în jur, cît și după atitudine. La Roma, lîngă gara Termini, patru bărbați stăteau pe bordură, beau bere la cutie și fumau țigări, așteptînd ceva sau pe cineva. Unul avea un aer de superioritate, părea un soi de șef. Am recunoscut din prima acel grup statuar de muncitori români, după mici detalii, aproape insesizabile unor neromâni, nici nu mai trebuia să aud replica în românește care a venit, într-un tîrziu și care conținea, desigur, eternul termen de comparație: „Bă, parcă ăștia au bere mai proastă decît a noastră!”.

Da, mi se pare că stăm tare prost cu self-esteem-ul ca nație și sîntem la fel de plini de complexe ca adolescentul cel gras, cam tolomac și plin de coșuri din ultima bancă, cel care face pe șmecherul, dar nu îndrăznește să invite nici o fată în oraș. Pînă și naționalismul afișat, deșănțat, pleacă de fapt tot dintr-o lipsă de respect față de noi înșine. Și nu știu cîte popoare de pe lumea asta sînt atît de dornice să facă un mișto generalizat de ele, ca popor, nu de indivizi, grupuri, situații. Totul se bagatelizează, pînă și numele țării, care devine Românica. Mîndria națională a rămas la nivelul de „România pitorească”, de port național și de tradiții, de fraze de manual comunist (care de multe ori contravin în mod flagrant cu realitatea, de aici apare și o confuzie în mintea omului matur căruia i s-au băgat pe gît în copilărie astfel de fraze) – „românul e viteaz, ospitalier, cinstit, frate cu codrul“ etc. și, eventual, ne agățăm de cîteva glorii sportive care nu au nici un merit că s-au născut români.

Mă uitam zilele trecute la seria de pe Netflix Flavours of Romania, realizată de britanicul Charlie Ottley, care încurajează din plin toate clișeele existente despre România, alternînd cadre „frumoase” (realizate cu drona) cu natura noastră „unică” și sălbatică, cu portrete de oameni păstrători de tradiție, unii dintre ei foarte tineri și smart care vorbesc perfectly English și au tot felul de inițiative care să-i mulțumească și pe hipsteri (adică nu avem doar babe știrbe care știu să facă cozonaci și țigani lăutari din tată-n fiu). Seria este etichetată drept „motivațională” (există și cîteva critici destul de blajine pe acolo) și nu se adresează atît străinilor care vor să descopere România, cît românilor – de aici și micul ei succes comercial local. Ne uităm noi, românii, la frumusețile țării noastre, prezentate de un englez, și ni se umflă inima-n piept de mîndrie – uite, pînă și englezul/străinul ne-a validat, sîntem valabili! Pentru că avem nevoie în permanență de confirmări „din afară”, însă la o adică tot în Grecia și Italia mergem în concediu, unde reîncepem cu comparațiile și ne prefacem că nu sîntem români.

Mai multe