România lor
În iulie 1857, tînărul magistrat guvernamental Richard Kunich ajungea în România desemnat fiind secretar de legaţie la Comisia Europeană a Dunării. După o călătorie cu vaporul şi o alta – de la Giurgiu – greu încercată de un glod cleios şi de surugii temperamentali – ajunge la Bucureşti. Oraşul i se dezvăluie străinului în contraste stranii: palate şi biserici impunătoare lîngă bordeie, bălării şi haite agresive de cîini la colţuri de străzi cu „pavaj modest“, trăsuri luxoase trase de cai de rasă mai ceva ca la Viena sau Paris, prea puţin loc pentru pietonii la care se uită distrat din caleşti doamne frumoase cu păr bogat şi ochi negri.
În aprilie 2009, o tînără englezoaică din comitatul Norfolk ajunge la Buzău şi notează repede pe blogu-i (realliferomania.blogspot.com) cinci chestiuni care i-au atras atenţia la o primă vedere: 1) mărfuri scumpe în supermarketuri, la fel ca în Vest; 2) malluri identice aflate la doi paşi unul de altul cu aceleaşi oferte; 3) conexiune extrem de rapidă la Internet; 4) vecini generoşi; 5) că în România nu e atît de frig cum îşi imaginează lumea. Aceeaşi tînără englezoaică (şcolită înainte într-ale limbii române) se uită la un buletin de ştiri şi vede: mamă şi fiică moarte în apartament, descoperite de vecini din cauza mirosului; o familie care stătea cu mortul în morgă de doi ani din cauza unor erori administrative; o femeie care dormise două nopţi alături de soţul mort înfăşurat într-un soi de covor vechi. Femeia se întreabă dacă nu urmăreşte cumva o versiune românească bizară gen Jerry Springer Show. Conchide, englezeşte – „And people think that I’m backward because I came from Norfolk“.
Un scoţian ajunge la Braşov în octombrie 2008. Povesteşte cu uimire pe blogul familiei (blog.burnefamily.com) cît de pricepuţi sînt românii într-ale deszăpezirii. Se minunează de treaba bine făcută şi notează că în Marea Britanie o zăpadă mult mai modestă ar fi îngheţat orice fel de activitate şi ar fi făcut titluri de ziare zile în şir. Remarcă şi gropile din şosele, în care poţi cădea cu maşină cu tot. Se minunează de popularitatea grătarelor şi de modul frust în care sînt făcute. Se întreabă dacă n-o rămîne carnea crudă, iar cîrnaţii şi micii româneşti i se par foarte săraţi. (Aici îmi permit să fac eu o grimasă românească numai la gîndul oribililor cîrnaţi englezeşti.)
Un american din Texas (cu un blog despre România din decembrie 2005, romerican.com) se plimbă prin zona Baba Novac din Bucureşti – îşi atenţionează cititorii că nu-i vorba de Bob Novak – şi fotografiază grafitti-uri. Îi place un „tag“ neaoş, sprayat lejer: „Boroboaţă“. Spre deosebire de maimuţărelile MTV de pe alte ziduri i se pare mult mai bun. Tot aşa, se întreabă de ce or fi atît de mulţi tineri cu şepci inscripţionate NY. Unde-i povestea ta urbană, România? – zice texanul. De ce nu nişte şepci cu un mare „B“ brodat pe frunte? Îl amuză teribil cîrdurile de Moşi Crăciun decorativi, din aceia care se caţără cu zecile pe balcoane cînd vin sărbătorile. E un fotograf cu simţ al detaliului şi bun cunoscător de limba română tînără. Sub o fotografie a unei Dacii îngheţate într-un ger crîncen scrie: „A little praf de iarnă, gen“. O postare din preajma Crăciunului numită „Vine domnul Popa“ pomeneşte despre asaltul asupra apartamentelor de bloc al preoţilor bărboşi care incantează ceva ce i se pare a fi gregorian. Se miră de multitudinea magazinelor de amanet şi de faptul că pachetele trimise prin poştă nu ajung la uşa destinatarului.
O altă americancă trăieşte la Tulcea. Soţul – român – lucrează în Italia. Se miră de coafurile femeilor şi de culorile în care îşi vopsesc părul. Recunoaşte că i-ar veni greu să intre în ceea ce ea numeşte „frizzierie“. Are trei copii bilingvi şi stă la bloc cu chirie.
E şi România lor, privită cu detaşare, reală curiozitate şi uneori cu dragoste. Fără patimă.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.