Rockabilly Rock & Roll Pub, definiția prieteniei
Să începem cu o recapitulare: insistînd că afară sînt urși, deci tot ce ne înconjoară e neprietenos, murdar, neplăcut sau măcar enervant (nu că așa ar fi urșii, ci pentru că nu știm să ne vedem de ale noastre în pătrățica desemnată), pledez pentru indoor activities: descoperirea de localuri prietenoase cu muritorii de rînd, unde un pahar de vin te face să visezi, o bere cu amicii capătă alt gust, un desert te poartă-n timp pînă-n copilăria în care bunicile te îndopau cu papanași unsuroși și dulci, un plating te intrigă și te face să-l admiri în primul rînd ca pe-un tablou și-abia apoi ca pe o operă de artă cu termen de viață limitat și cu destinație extrem de bine definită.
E a patra mea lună în București, a patra lună de colindat prin cîrciumile bucureștene aproape zi de zi, și cel mai des m-am regăsit, în ultima vreme, în drum spre Rockabilly. Poate pentru că e aproape de casă, poate pentru că e un loc știut de toată lumea, poate că e, de-mi aduc bine aminte, primul local în care am fost acum cîțiva ani, cînd am început să mă împrietenesc ușor cu Capitala. Întrebată de cineva și rugată să dau răspunsuri concrete, n-aș prea ști să spun ce îmi place aici, dar aș putea confirma că nu există ceva care să nu-mi placă. E o lume pestriță cea care se perindă pe la mesele din Rockabilly, dar unde nu e lumea astfel? Bine, unde nu e… e elitismul acela inutil instaurat de patronii care, din varii motive, vor praguri călcate numai de tălpile importante din urbe, nu de orice pantof casual.
La Rockabilly mîncarea nu e uimitoare, dar cu siguranță nu e rea; nu te dezamăgește mai mult decît porția de cartofi pe care ți-o prăjești singur, duminica, atunci cînd n-ai energie de ieșit și nici chef de comandat. E plăcut. E plăcut să te afli aici, la una dintre mesele lor, să golești farfuria, în ciuda posibilelor exigențe, îți crește încrederea în noi și-n ceilalți cînd vezi personalul atît de amabil, de bine pregătit, gata să te ajute mereu, să te informeze că programul li se termină mai devreme duminica, de exemplu, și să te îndrume spre vecini de-ai lor, concurență pe care mulți alții ar nega o, să-ți ofere alternative pentru ce nu-ți poate aduce, să nu te facă să te simți, așa cum mi-e mie groază, ca un musafir nepoftit în sufrageria unei cunoștințe îndepărtate.
Uite, poate de asta îmi place să-mi dau întîlnire cu prietenii la Rockabilly, poate de asta nu mă împotrivesc cînd cineva sugerează localul: am aceeași senzație ca-n Fire, locul rockerilor trecuți de prima tinerețe, sentimentul de căldură, de îmbrățișare a unei familii care îți oferă tot din ce are și sfaturi calde pentru tot ce nu-ți poate da.
În vreme ce în unele crîșme simți că ai pășit într-un lăcaș de cult și că trebuie să vorbești în șoaptă și să te supui „stăpînilor“ locului, fiind făcut prost pe față sau pe Internet dacă nu le „înțelegi conceptul“, demonstrînd clar că-ți lipsește vreun element-cheie pe care doar inițiații îl posedă, pe Rockabilly l-aș compara mai degrabă cu o sectă cu membri puțini și a cărei misiune nu e alta decît aceea de a sări să-și deschidă larg ușa oricărui fiu rătăcitor aflat în drum spre casă, de a-i pune ceva pe masă și a nu-l judeca pentru alegerile făcute, evident, greșit de-a lungul vieții care l-a condus, în cele din urmă, pe una dintre băncuțele roșii de pe strada Covaci 4.
Mi-a devenit tot mai clar că Rockabilly Rock & Roll Pub se aseamănă, la mine în minte, cu oamenii cu care mă văd acolo la cel puțin o bere și, poate din acest motiv, înainte de oricare altul, aș spune că Rockabilly este definiția prieteniei. Din motivele expuse anterior și din altele, multe, zeci sau poate sute. Cînd calci des în aceleași locuri, nu numai legenda spune că acolo te simți bine, ci și logica elementară. Sau că n-ai de ales, dar aici nu vorbim despre măsuri luate contra voinței cuiva. Sau că e afacerea ta, ceea ce, sigur că recunosc, nu mi-ar displăcea. Cîndva, poate în viața asta, poate într-un univers paralel (nu fantasmagoricul stat paralel, domnule Dragnea!), m-aș bucura să am grijă de un Rockabilly al meu la care, de-ar fi să schimb ceva, poate doar că aș pune mai puțin roșu pe pereți și-n elementele de decor. Nu din vreo antipatie declanșată de omniprezentul și etern conflictualul partid prea puțin subtil invocat mai devreme, ci dintr-o sensibilitate proprie la culorile prea agresive în combinație cu muzica bună, constantă din an în an.
Anca Zaharia este, înainte de toate, cititor. Cea mai recentă carte publicată este Jurnal de librar, Editura Herg Benet, 2017.