Ritmurile naturii și ecouri din alte vremi

30 iunie 2020   Societate

Pandemia a scos din noi reflexe uitate. Unele, chiar pozitive. De pildă, cel puțin în ce mă privește, traiul mai mult decît altădată după ritmurile naturii.

Ca-n copilărie, atunci cînd eram la bunici. Nu am avut bunici la țară – pentru mine, toate istoriile rurale, cu urcat în copaci, scăldat, mers la pescuit etc. erau simple narațiuni. Un copil eminamente urban, crescut la bloc, într-un apartament înghesuit, de două camere, și foarte mulțumit de acest aranjament. Natura era, așa cum am mai spus-o, un simplu tapet: mi se părea de la sine înțeles s-o văd pe geam, s-o aud, s-o amușinez, dar să nu dea năvală peste mine.

Asta cînd eram la părinți, la bloc. Căci, deși nu aveam bunici la țară, aveam un fel de țară teleportată în București, la trei-patru stații distanță de blocul meu. Aveau o curte cu două petice de grădină și un culoar îngust între ele. Era suficient așa, deși, dacă voiai să fii cîrcotaș, aducea cu curtea unei pușcării. Dacă luai lucrurile cum veneau, fără atîtea ifose, în cele două petice de grădină descopereai cam tot ce-ți trebuie pe lumea asta, iar pe culoarul dintre ele făceai cîtă mișcare voiai.

Deși casa era destul de aproape de centru, totuși, cînd mă duceam acolo, intram într-o altă lume. Era în primul rînd liniștea care te-nvăluia: după 7-8 seara, aproape nici țipenie de om nu mai era pe stradă. Strada era oarecum departe de bulevardul principal și dădea spre un parc care, la căderea întunericului, îmi apărea ca un ocean fremătînd în adîncuri, fără ca mai nimic din asta să transpară la suprafață. Un ocean negru, pentru că circulau tot soiul de povești horror despre ce se întîmplă acolo după căderea întunericului: copii răpiți, vînduți, obsedați sexual care umblă liberi etc.

Toate astea făceau din parc un teritoriu interzis. Iar noaptea, în vecinătatea lui, pe o stradă cu doar vreo două felinare, căpăta o altă greutate: te simțeai acolo ca-n preajma mării sau ca atunci cînd ești pe vîrfuri de munți – cu absolutul la o aruncătură de băț, mai-mai să-l atingi. Liniștea care se așternea peste toate, devreme, nu făcea decît să accentueze senzația asta – pentru un copil și apoi pentru un adolescent, altfel crescut într-un bloc unde totul era gureș și neliniștit, frivol chiar, aș spune, pentru că nemărginirea era blocată de alerta desfășurare umană.

Nopțile, atunci cînd bunicii mei, cum am mai scris, de altfel, adormeau pe rînd, dar la intervale scurte unul față de celălalt, la serialele care și-așa țineau puțin, mă trezeam singură în bezna și liniștea ce-mi păreau absolute. Țin minte și acum sentimentul de spaimă: spaimă față de o latură altfel nevăzută și mai profundă a lumii, care atunci avea tupeul să mi se arate, dar și față de fragilitatea bunicilor mei, care ieșea la iveală într-o asemenea circumstanță și mă ducea cu gîndul, pe care nici nu îndrăzneam să-l formulez, practic, la moarte.

Noroc că îi sculam pe bunici – îi înviam, dacă vreau să exagerez – și, ca prin farmec, se reactivau zglobii pentru ritualurile de noapte. Asta era partea bună, cea care ne ferea de neant în lumea asta prea liniștită: ritualul. Procedurile, nu simple, prin care se executa fiecare etapă, prin care reușeam să trecem cu bine prin fiece moment al zilei. Noaptea se închideau geamurile și se trăgeau transperantele, se mai puneau niște lemne pe foc (pe vremea sobei cu lemne) și se aprindea lămpița de veghe. Zic lămpiță pentru că era chiar foarte-foarte mică: trona deasupra patului bunicului meu, care era vizavi de patul unde dormeam eu, și-mi dădea un sentiment de siguranță. Lîngă paturi se lăfăia o mătură cu coadă lungă: era dușmanca țînțarilor care se cuibăreau pe tavan. Cînd mă ataca vreunul frontal, îl strigam pe bunicul meu, care-mi sărea în apărare cu măturoiul. După care se culca la loc, înlocuind bîzîitul iritant cu sforăitul reconfortant.

Din fericire, ritualurile de dimineață erau tot atît de zgomotoase pe cît de silențioase erau cele de seară. Bunicii mei ascultau Europa Liberă de la 6 dimineața, cu geamurile larg deschise și cu sonorul dat dacă nu chiar la maximum, pe acolo: era, probabil, gestul lor de frondă la adresa unui regim pe care nu și-l doriseră și care le schimbase viețile. Și nu era doar atît, radioul vechi și uriaș trebuia gîdilat îndelung pînă să prindă postul, frecvențele erau imperfecte, bruiate, presupun. Nu aveai cum să nu te trezești odată cu inexistentele găini (existau doar guguștiuci) în toată hărmălaia.

Dar era un semn clar că a început o nouă zi, pe care merita s-o trăim. Nu ne-ntreba nimeni dacă aveam sau n-aveam chef, ziua pur și simplu dădea buzna peste noi, în ritmurile ei. Pe lîngă Europa Liberă, ziua începea, din fericire, și cu un ou fiert mereu cleios. După ou, fiecare se ducea în treaba lui: bunicul meu prin curte, magazine, pivniță, meșterind mereu ceva; bunica mea în casă, la treburile gospodărești, bombănind non-stop, dar făcîndu-le impecabil. Și eu pe culoarul dintre cele două grădini, cu o minge în mînă și cu imaginația la pîndă.

Mai multe