Ridică ușor piciorul de pe ambreiaj!
Mă așez la volan. Îmi trag scaunul, îmi ajustez cu seriozitate oglinzile, îmi pun cu încetineală centura – așa voi face și la examen. De fapt, trag un pic de timp, pe lîngă noi trec mașini în flux continuu, în intersecția de la Eroii Revoluției, e oră de vîrf, dar de fapt cînd nu mai e oră de vîrf în București? Totul se desfășoară într-o vrie, nu mă stresează traficul, nu m-a stresat de la prima lecție, dar întîrzii un pic momentul în care voi intra și eu în tot acest tăvălug din care nu mai poți ieși. De cînd fac școala de șoferi, simt acest oraș altfel decît pînă acum, altfel decît în toți cei 45 de ani în care am trăit aici, e o experiență cu totul nouă. Îl simt ca pe un monstru care te mestecă, te înghite, te digeră, te scuipă, îl simt ca pe un organism viu, în mișcare. În trafic, nu mai ai unde să te ascunzi, cum faci ca pieton, cînd cauți oaze de liniște, parcurile, străzile pustii. Instructorul cască nerăbdător și îmi spune: „Hai să ne punem în mișcare, apasă ambreiajul!”.
Dau semnal stînga. Prima imersiune e mai dificilă, ca atunci cînd te arunci în apă, la bazin, de pe trambulină, după care totul devine cumva firesc – stai în coloană, ambreiaj, accelerație ușor, schimbă cu a doua, ambreiaj și frînă, semnal, ia semnalul, asigură-te, n-ai văzut pietonul, era să calci pietonul, vai de mine, ba l-am văzut, dar am pus frînă cam tîrziu, alteori pun prea repede și stau la șase metri după ăla din față. „Ești prea crispată la volan!”, îmi zice instructorul. Sînt varză, știam că voi fi un dezastru – ce vreți, la vîrsta asta nu mai ai lejeritatea și reflexele de la 20, deși tot instructorul îmi zice că are elevi de 20 care sînt mai varză decît mine, nu se pot concentra. Cînd nu știu ce să fac, mă agăț de volanul ăla ca de un colac de salvare, mă încleștez pe el și apăs cu îndîrjire ambreiajul pînă la capăt. Pedala de ambreiaj este cel mai mare dușman al meu, încă nu i-am înțeles rostul, mi se pare un mod primitiv de a conduce un vehicul. Cînd conduc alți șoferi, mă uit la ei cum o apasă din instinct, relaxați, fără să se gîndească la ea, oare voi ajunge și eu vreodată în faza asta? „Schimbă cu a treia”, să nu uit de ambreiaj, înainte, nu după. Cîteodată nici nu mai știu unde sînt, n-ai timp să te uiți pe stradă, la clădiri, la „obiective”, orașul însuși devine fluid și parcă se scurge pe lîngă tine, am senzația că mă învîrt în cerc fără nici un sens. Ce m-o fi apucat să fac școala de șoferi tocmai acum, în mijloc de iarnă, cu ploi și fulguieli, cum naiba pornesc ștergătoarele astea?
În timpul regimului comunist, am fost o familie fără mașină și nu i-am invidiat niciodată pe posesorii de Dacia 1300, brand național și cel mai des întîlnit automobil de pe drumurile patriei – mai tot timpul reparau cîte ceva la ea, mai mereu vedeam pe cîte un nene, într-o parcare, căruia îi ieșeau doar picioarele de sub o Dacie, în plus mai era și stresul cu cozile la benzină, de parcă nu ne-ar fi ajuns cozile ca să nu murim de foame, la carne, la lapte, la unt, mai erau și duminicile cu soț sau fără soț în care nu aveai voie să mergi cu mașina, Ceaușescu visa o Românie a omului econom, o țară eco, rurală, încremenită. Mda, și nici nu prea aveai nevoie de mașină. Eu și taică-miu ne urcam duminica în trenul personal care pleca din Gara de Nord ca să mergem la munte. Tren de plăcere. La mare mergeam tot cu trenul, cu trenul rapid. Unde naiba să mergem în altă parte? Nu mergeam la Viena, la Christmas Market, nici în Grecia, prin insule. Nu mergeam, de fapt, cam pe nicăieri, în România comunistă lipsea ceea ce numim acum mobilitate.
Sîntem o familie cu tradiție de șoferi „bătrîni”. Maică-mea și-a luat permisul la 48 de ani, taică-miu la 52. Instructorul îmi zice că a avut elevi și de 70 de ani. Prima noastră mașină a fost tot o Dacie, „albăstrica”, mai mult era prin service decît în parcarea din spatele blocului, cu ea am descoperit un sat idilic, pe lîngă Cîmpina, unde ei și-au cumpărat o casă de vacanță – dacă n-am fi avut mașină, n-am fi reușit să ajungem acolo în week-end. O sută de kilometri – nu exista autostradă, nici centura Ploieștiului, îi făceam în trei ore, dar îi făceam. Astăzi, nici în satele dobrogene de la mare, de dincolo de granița cu Bulgaria, cele pe care le iubesc atît de mult, nu poți ajunge fără mașină. Sînt pentru privilegiații care știu să învîrtă volanul, faci pînă acolo tot trei ore. Dacă n-ai permis, te rogi de alții să te ducă.
Apoi, maică-mea a primit o mașină „de la întreprindere” – tot o Dacie break, albă. O conducea în fiecare zi, pe același drum, cu ochelari de cal. Zi de zi era șoferiță. Pînă cînd i-au furat-o din fața blocului. Cine naiba să fure o Dacie albă break? La ce bun? Au găsit-o după o săptămînă abandonată undeva pe la Glina. Taică-miu, proaspăt șofer care se credea deja Schumacher, a pus piciorul în prag – gata, ne cumpărăm mașină nouă, din fabrică! Tot Dacia, de data asta Logan. A iubit-o ca pe copilul lui, a avut grijă de ea cu duioșie. Pînă la urmă a ajuns la noi pentru o vreme, adevărul este că și eu am iubit-o pentru fantastica libertate de mișcare pe care brusc am avut-o. Cutia aia de tablă pe patru roți chiar voia să călătorească, avea potențial. Dar nu se mai putea, mă săturasem – nu mergea aerul condițional, nu mergea dezaburirea, nu mai mergea radioul, nu mai mergea nimic, decît mașina în sine.
La următoarea mașină, iată-mă pe mine, la 45 de ani, back to school, cum se zice acum. Folosim mașina în București cel mult o dată pe săptămînă, nu depindem de ea. Dar o folosim la drumuri lungi. Cele mai fericite momente din viața mea au fost pe aceste drumuri în care ne îndreptam spre necunoscut. Nu-mi doresc să conduc prin București, să contribui și eu la haosul de aici, îmi doresc în schimb ca în nopțile toride de vară, cînd oricum nu pot să dorm, să am această opțiune – să mă pot urca la volanul mașinii și în trei ore să fiu pe o plajă din Bulgaria. Fără să depind de nimeni și de nimic. Într-adevăr se numește mobilitate.
„Hai, ridică ușor piciorul de pe ambreiaj... accelerăm ușor!” La fiecare lecție fac mici progrese. Nu m-am gîndit că la vîrsta mea mai pot învăța cu atîta ușurință ceva nou, ceva practic, asta înseamnă că încă n-am început să îmbătrînesc. În plus, anul ăsta am suferit ditamai trauma pe care n-am reușit nici acum să o depășesc, Xanax, meditație, scris și citit, nimic n-a funcționat, în schimb lecțiile de șofat sînt terapie pură, îmi golesc capul de gînduri, orașul e fluid, se scurge pe lîngă mine, habar n-am unde sînt și nici nu contează. Descopăr o „specie” nouă – pietonul.
Ani întregi, am fost doar pieton, acum privesc din cealaltă perspectivă. Pietonul e naiv, vine și el spre casă cu două sacoșe de la Mega, cască gura, e neglijent, se uită pe cer, la păsări, pietonul e viu, dar din mașină e doar „obiectul” care trebuie evitat. O mamă își ceartă copilul chiar pe trecere. O bătrînică pune piciorul cu fereală, nu știe ce vrea să facă mai departe – „Eu ce fac aici, opresc, aștept, trec?”. Trece și un biciclist în viteză, a fost doar o muscă zburînd prin fața ochilor tăi. Mă încleștez cu mîinile de volan, de parcă ar fi un colac de salvare. „Ești prea rigidă!”, îmi spune instructorul, în timp ce vorbește la telefon relaxat cu prietenii lui: „Ești bine? Ai fost la doctor?... Da, lasă-o mai ușor!... Ne vedem week-end-ul ăsta, nu-i așa?... Mai ușor cu accelerația aia!”. Conduc perfect cu picioarele lui. Dar cînd vor fi picioarele mele?
În ziua de azi, copiii fac școala de șoferi înainte să împlinească 18 ani, e un skill necesar, zic părinții, iar atunci cînd intră la facultate le cumpără un Audi sau un BMW să nu fie mai prejos de ceilalți. Clujul, oraș universitar, e sufocat de mașini scumpe. Ale studenților. Îmi mai dau seama din ce în ce mai mult că fac parte dintr-o altă generație – părinții mei nici nu s-au gîndit la așa ceva pentru mine, mașina nu era un must, nu existau schimburi de experiență între elevi prin programe Erasmus încă din gimnaziu, sîntem o generație încremenită în proiect. O generație traumatizată oricum, care reacționează prost la traume colaterale, inevitabile într-o viață de om. „Ambreiaj și frînă ușor!” Am 45 de ani și pot conduce o mașină.