Revoluţia boabelor

Mi-am bătut joc de munca fermierilor din Peru şi Bolivia. Am aruncat la gunoi două pungi – una de quinoa şi una de amaranth – începute şi uitate cu lunile în măruntaiele cămării. Se stricaseră. (Pentru cei dintre dumneavoastră neinteresaţi de quinoa, amaranth, seminţe de chia şi alte asemenea: e vorba de nişte pseudocereale pline de proteine, omega trei-uri şi alte asemenea bunătăţi, descoperite şi mîncate mai cu seamă de vegani şi vegetarieni şi de cei care ţin dietă. Ajung cu preţuri mari pe rafturi şi vin din fermele din America de Sud.) Aşa.

Luasem cele două pungi într-un avînt organic, încă de anul trecut. 2013, adicătelea, an care a fost declarat a fi al superalimentului quinoa. Organizaţia pentru alimentaţie şi agricultură a Naţiunilor Unite i-a numit pe soţia preşedintelui peruvian, dar şi pe preşedintele bolivian ambasadori speciali ai Anului quinoa – despre care s-a spus că poate contribui la siguranţa alimentară a lumii şi la combaterea malnutriţiei. Caraghios e că boaba respectivă a ajuns a fi mîncată de lume fără grija zilei de mîine şi care se malnutriţionează cu bucurie din proprie voinţă.

Quinoa a născut şi discuţii globale legate de efectele cererii din ce în ce mai mari pe pieţele occidentale asupra amărîţilor de fermieri din Anzi care o cultivă de secole. Pentru bolivian şi peruan, quinoa e ca prazul olteanului, ca orezul chinezului. Îngrijoraţii mai de stînga au descoperit că din cauza cererii foarte mari, preţurile au crescut iar cetăţeanul bolivian nu-şi mai permite să-şi cumpere propriul aliment. Asta în termeni foarte simpli. Autosuficienţii de dreapta le-au dat peste nas şi le-au zis îngrijoraţilor că, dimpotrivă, populaţiile locale au avut ocazia să se dezvolte, să vîndă şi să cultive mai mult. (Toată lumea a avut o părere şi a dat sfaturi, cam ca în cazul ţăranilor din Pungeşti cărora li s-a explicat din toate unghiurile ce ar fi bine să facă sau să nu facă, în cazul gazelor de şist din ogradă.) În sfîrşit, cei cu capul temeinic înşurubat pe umeri n-au dat dreptate nici stîngii, nici dreptei şi au adus în discuţie disputele legate de pămînt şi de resurse, ivite după cererea globală imensă, dar şi a intermediarilor-samsari care au jupuit pieile de pe fermierul sud-american aflat brusc în centrul atenţiei unei populaţii hămesite după calorii puţine.

Bănuiesc că puţină lume care-şi face acum sarmale cu quinoa şi nu mai poate mînca un iaurt dacă nu aruncă o mînă de seminţe de chia în el, se gîndeşte un pic la ce e în spatele pungilor ăstora de pe raft. Şi poate e normal aşa. Dacă ne-am gîndi foarte mult şi la ce e în spatele unei perechi de Converşi, al unui iPhone sau al unui tricou Polo, am umbla cu toţii goi, deconectaţi şi tare trişti.

Altceva devine uşor deranjant. Snobismul mîncătorilor de bobiţe. Vezi tot felul de lume care mănîncă turtiţe de amaranth expandat (tot nişte bobiţe mici-mici cît macul care plesnesc ca floricelele dacă le pui într-o tigaie fierbinte. Sînt atît de mici, însă, că le pierzi între spaţiile dintre dinţi.). Aceeaşi lume se declară intolerantă la gluten. Arată-le o franzelă albă; o să vezi cum li se dă peste cap counter-ul de calorii în ochii înfricoşaţi. Nu mai mănîncă o tocană. Mănîncă, în schimb, o salată caldă de quinoa cu boabe de rodie. Umblă în geantă cu bobiţe de goji. Îşi îndulcesc cafeaua cu extract de frunze de stevia. Stevia, nu ştevie. Stevia rebaudiana e tot o plantă miraculoasă din aceeaşi Americă de Sud. Se pare că îndulceşte de 300 de ori mai abitir ca zahărul, n-are calorii şi e teribil de sănătoasă. Bănuiesc că, la un moment dat, se va potoli şi frenezia asta cu boabele sud-americane. Uite că o sarma cu quinoa aici, o plăcintă cu amaranth încolo şi nişte ciorbă de chia dincoace le-a cam schimbat traiul unor ţărani de la mii de kilometri depărtare. În bine sau rău, rămîne de văzut. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.