Revin

asupra vomitării de produse tradiţional toxice româneşti din Mărginimea Sibiului. Cu un amendament. Vomiţi? Vomiţi un întreg univers ce va să fie. Mai precis: ţi-e indiferent că în frigider ai luat roşii, vinete, dovlecei, cartofi noi, tarhon, leuştean-toate-toate să faci o măreţie de legume pe uăk. Ţi-e silă, gîndul că-s luate din acelaşi loc toxic cu brînzetul te înfioară, plus că trebuie să ţii regim drastic.

Aşa se făcu, dragi consumatori, că am rămas o săptămînă cu legume măreţe neatinse şi mi-e aşa milă de ele, încît ieri cînd m-am pus să le gătesc erau fleşcăite de mi-a fost milă de mine să n-o iau iar înapoi cu bubele de la toxica brînză, dar nici nu m-am îndurat să le arunc! În halul ăsta te aduce o stare nefericită şi bucuria cumpărăturii, căci în ziua aceea a otrăvirii aveam bucuria cumpărăturii. Vai de mama mea, vai de mîna mea, vai de limba mea, să-mi crape capul ce emitea emoţie. De ce-i nevoie de emoţie în faţa unui tarhon? Dar în faţa unei cepe? Uite, io mă leg de ce cumpăr, de ce mănînc, acum ce mă fac – m-am legat de ce n-o să mănînc niciodată. Ce năpastă mi-am dat? De ce n-am controlul emoţiilor, cum scrie la cărţile astea moderne, în faţa unei limbi de porc, a unui curcan, a unui cartof. Io le şi văd preparate, în farfuria mea. Nu, nu le văd, ci le simt. Imaginaţia mea e slabă, dar emoţiile-poftele fac ravagii. Şi atunci e conturul ăla vag în suflet, contur de ceea ce ar putea fi, umbră de ce gustos voi mînca şi iată-mă pradă unor roşii fleşcăite din frigider.