Revenirea Rusiei la vechiul tipar

29 octombrie 2015 Societate

Experienţa mea cea mai dureroasă din Rusia a fost vizita, în 1998, la Perm-36, singurul lagăr de muncă forţată construit de Stalin care s-a păstrat. Am fost la Perm, un oraş din Urali, pentru a participa la un seminar al Şcolii de Studii Politice din Moscova. Întemeiată de remarcabila Lena Nemirovskaya, scopul şcolii era să familiarizeze generaţia postcomunistă de tineri ruşi cu democraţia, autoguvernarea şi capitalismul.

Într-o zi geroasă de martie, am vizitat împreună cu cîţiva prieteni fostul lagăr sovietic. Construit la începutul anilor ’40 ca lagăr de muncă „obişnuit“, Perm-36 a fost transformat în 1972 într-un lagăr de concentrare pentru deţinuţi politici.

Ultimul deţinut a fost eliberat în 1987, la trei ani după ce Gorbaciov a ajuns la putere. Acum, lagărul era restaurat ca Muzeu al Gulagului, de către „Memorial“ – un grup pentru apărarea drepturilor omului fondat de fizicianul disident Andrei Saharov – pentru a le aminti ruşilor despre trecutul lor totalitar.

Am vizitat împrejurimile aripii de maximă securitate, înconjurată de un gard din sîrmă ghimpată, în care au fost închişi deţinuţii politici consideraţi „recidivişti deosebit de periculoşi“ – cei mai mulţi, din republicile sovietice non-ruse. După ce o echipă de televiziune ucraineană a filmat lagărul în 1989, o parte din clădire a fost distrusă intenţionat.

Era evident că prizonierii erau supuşi torturilor psihologice şi unui tratament fizic extrem de dur. Caloriferul minuscul din fiecare cameră abia dacă putea face faţă gerului care ţinea din octombrie pînă în aprilie. Deţinuţii dormeau pe scînduri de lemn sau pe priciuri de fier. Hainele şi păturile erau din bumbac, nu din lînă, iar closetul era o simplă gaură neacoperită.

Maya, ghidul nostru, ne-a explicat cum conducerea penitenciarului alegea să pună împreună prizonierii care nu se suportau. În timpul zilei, erau mutaţi de-a lungul coridoarelor, dintr-o celulă în alta, toate identice, unde munceau fără noimă, producînd piese metalice. O oră pe zi aveau acces la un „spaţiu de exerciţii“ – o încăpere ca un cub căptuşit cu tablă, cu latura de 2,7 metri, cu tavan din sîrmă ghimpată, păzită de un gardian. În rest, singura formă de divertisment era proiecţia săptămînală a filmelor de propagandă.

Dintre cei 56 de „recidivişti periculoşi“ închişi în Perm-36 în anii ’80, şapte au murit. Unul dintre ei a fost poetul şi naţionalistul ucrainean Vasyl Stus. Autorităţile au declarat că a fost sinucidere, dar supravieţuitorii au povestit cum, ca să se distreze, gardienii au deşurubat o scîndură de lemn din perete şi au lăsat-o să cadă peste capul lui Stus, în timp ce acesta dormea.

În vreme ce Maya povestea această întîmplare cumplită, m-am uitat la chipurile celor doi gardieni tineri care ne însoţeau. Expresia feţelor lor era la fel de împietrită ca pămîntul îngheţat de afară. Se gîndeau oare la fotbal sau că fac dragoste cu prietenele lor? Dacă ar fi băut suficient de multă vodcă, ar fi fost oare şi ei capabili să ucidă pentru distracţie? Mă tem că răspunsul este, probabil, „da“. Sistemele totalitare nu au avut niciodată dificultăţi în a găsi călăii blazaţi de care au avut nevoie.

Organizaţii ca „Memorial“ şi Şcoala de Studii Politice din Moscova nu-şi mai găsesc locul în Rusia lui Vladimir Putin. Oficial, ele sînt considerate „agenturi străine“ şi au fost hărţuite juridic într-atîta, încît abia dacă mai pot funcţiona.

Astăzi, Muzeul Gulagului are o altă conducere. „Noua prezentare“, scriu Mikhail Danilovici şi Robert Coalson, „se referă nu la practicile represive de muncă forţată ale epocii staliniste, ci la producţia de cherestea a lagărului şi la contribuţia sa la victoria sovieticilor în cel de-al Doilea Război Mondial.“ Şi, după douăzeci de ani, Şcoala de Studii Politice din Moscova a fost silită să-şi întrerupă activitatea în Rusia.

Soarta muzeului şi a Şcolii se înscrie într-o mai amplă restrîngere a libertăţii de expresie şi de acţiune din timpul celui de-al treilea mandat al lui Putin. Disidenţii sînt numiţi în mod curent devianţi, membri ai coloanei a cincea şi trădători, iar regimul duce o campanie pentru unitate naţională, bazată pe religie, tradiţie şi retorică paranoidă.

Toate acestea reprezintă o mutaţie majoră faţă de primele zile postsovietice ale Rusiei. Partidul liberal Vîibor Rossii (Alegerea Rusiei), condus de întîiul prim-ministru democrat al ţării, Egor Gaidar, a obţinut 15,5% din voturi la alegerile generale din 1993 şi a format, împreună cu aliaţii săi, blocul majoritar din Duma. Ceea ce, la acea vreme, a fost privit ca un eşec răsunător. Astăzi, candidaţii liberali nici măcar nu mai ajung în Duma.

Cum de s-a întîmplat aşa ceva? De ce au fost spulberate cu atîta cruzime speranţele

-ului lui Gorbaciov?

Un punct de vedere foarte răspîndit este că Rusia a revenit pur şi simplu la vechiul său tipar: libertatea nu a fost niciodată mai mult decît o vorbă în vînt din vocabularul istoriei ruseşti. Dar asta e o explicaţie facilă.

E adevărat, liberalismul rus a contribuit la propria prăbuşire, prin incompetenţa sa şi prin fracţionare. Dar nici Vestul nu a fost de ajutor. În anii ’90, nu a susţinut financiar reformele economice pe care le-a promovat. Iar expansiunea NATO în Statele Baltice din 2002 – prima extindere a Alianţei în teritoriul fost sovietic – a fost o greşeală catastrofală, care a făcut imposibil ca un rus să fie patriot şi pro-occidental deopotrivă. Prin omisiune şi prin acţiune, Vestul a subminat liberalismul politic rusesc, înlesnind ascensiunea lui Putin.

Pînă acum, Putin a dovedit un bun instinct al limitelor. Le permite ruşilor să viseze la măreţie fără să le creeze probleme majore. Sub conducerea lui, Rusia a sfidat sancţiunile, a creat o nouă alianţă cu China şi a iritat Vestul în privinţa Siriei – fără însă a-l provoca deschis. Dar cei care îl cunosc pe Putin spun că acesta nu tolerează nici o discuţie, el este singurul care stabileşte limitele. Nimeni nu poate deţine puterea supremă atîta vreme fără să se lase corupt. Pentru moment, putinismul este singura cale posibilă în Rusia. Dar, chiar dacă forţele reprezentate de „Memorial“ şi de Şcoala de Studii Politice din Moscova au fost marginalizate, ele nu au fost eradicate.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick.

traducere de Matei PLEŞU