Reuniune, după douăzeci de ani

„Posibilitate de contraatac, Gică Hagi îl lansează pe Florin Răducioiu, care are un apărător în teren, dribling, șut, goooooooool! Minutul 16, România-Columbia, 1-0!“, striga Cristian Țopescu.

Era iunie, 1994. Urmăream Campionatul Mondial de Fotbal din SUA, tîrziu în noapte, la un televizor mic dintr-un bar sătesc. Ajunseserăm pînă acolo, eu și colegii mei de liceu, după cîțiva kilometri buni parcurși prin pădure, la lumina unor lanterne grele și argintii care se vindeau pe piață imediat după Revoluție. Locul unde ne amplasaserăm corturile se afla undeva în Vadu Crișului, Bihor. Tocmai terminaserăm clasa a noua și, obicei care s-a menținut în toți anii de liceu, imediat după festivitatea de încheiere, pregăteam rucsacurile și corturile și porneam cu Dirigu spre munte. Zilele mele de naștere le-am sărbătorit întotdeauna cu colegii, în aceste excursii, dar a existat una specială, cea de la 15 ani, cînd România avea să învingă Columbia cu 3-1. Nu aveam cum să bănuim, atunci, că va fi cea mai bună performanță a României din toate timpurile sau că asistăm la „generația de aur“ făcînd istorie. L-am văzut pe Hagi înscriind impecabil de la 40 de metri și pe Răducioiu din nou, în minutul 89. Suficient cît să ne transforme noaptea într-una a bucuriei și pe toți oamenii din barul din Șuncuiuș în prieteni. Destul cît să ne facă să parcurgem lungul drum prin pădure înapoi, pe cursul Crișului Repede, cîntînd, cu zorii venind peste noi, cum numai în cele mai lungi zile din iunie se poate întîmpla.

Acele excursii pe munte, din miezul anilor ’90, cu rucsacuri cu cadru metalic, care conțineau, între altele, hrană în borcane grele, de sticlă, haine departe de îmbrăcămintea performantă de munte existentă astăzi și, obligatoriu, o bandană roșie stil Axl Rose, au făcut ca între mine și colegii mei, dintr-o clasă de informatică a unui orășel din Ardeal, să se creeze un gen de legătură mai mereu victorioasă în lupta cu timpul. Poate disputele noastre legate de locul în cort, protestele celor care rămîneau în urmă pe traseu, printre care mă număram și eu, faptul că nimeni nu era privilegiat și învățam cu toții să ne descurcăm departe de confortul de acasă ne-au apropiat, ne-au călit, ne-au făcut să ne fie la îndemînă să reluăm mereu discuțiile exact de unde le-am lăsat ultima dată.

După liceu, ne-am întîlnit în fiecare an în Aiud, de Crăciun sau de Paște. Eram, în cea mai mare parte, studenți la Cluj. Terminînd profilul real, secția Calculatoare de la Politehnică avea chiar o semigrupă formată numai din aiudeni. Și în camerele de la cămin băieții locuiau împreună, lucru extrem de practic pentru împrumutat cursuri, împărțit mîncarea de acasă și cele mai reușite chefuri la care am fost invitată vreodată. Cu cortul n-am mai mers. Am petrecut însă, după zece ani de la liceu, cîteva zile la o cabană din Trascău. Încă nu eram nici foarte maturi, nici foarte schimbați, nici prea îndepărtați unii de alții. Menținuserăm legătura constant, așa că mari surprize, la un deceniu de la absolvire, nu aveam să aflăm unii despre ceilalți.

Întîlnirea de douăzeci de ani am decis să o marcăm tot cu o reuniune la liceu, urmată de un week-end în Munții Trascăului, la o jumătate de oră de Aiud. A fost destul de dificil de bătut în cuie. Aproape o jumătate din vechea clasă lucrează în IT sau medicină, dat fiind că învățam foarte bine matematică și fizică. Au avut întîietate în stabilirea datei cei plecați peste Ocean. Din București, n-am venit decît doi. Alți cîțiva sînt risipiți prin țară. Ne-am strîns însă, cu totul, două treimi dintre absolvenți.

La liceu, fiecare a încercat, în cîteva vorbe, să-și rezume viața. Emoții sînt, parcă niciodată nu știi ce ar fi potrivit să spui. Dintre cei prezenți acolo, eram necăsătoriți doar doi. Cu două excepții, toți cei căsătoriți au copii. În general, le cunosc soții și soțiile, sînt împreună de multă vreme. Mereu mi s-a părut că e un alt fel de lume în Ardeal, una mai dispusă la traiul în doi, la a veni pînă la jumătatea drumului, la stabilitate, la menținerea unor valori. O lume cu care, dat fiind că de 14 ani trăiesc în Capitală, nu mai rezonez atît de bine. Nu-mi mai găsesc timpul și liniștea pentru asta, nici capacitatea de a face compromisuri. Am vorbit despre lucrurile importante din viața mea, adică emisiunile de la TVR, cartea pe care am lansat-o. N-am prea putut aprecia dacă e mult sau e puțin, dacă, nu cumva, e de departe mai dificil să ai o familie armonioasă și mult mai provocator să fii în stare să crești un copil. Nu știu dacă există cu adevărat un destin prestabilit sau dacă, chiar dacă uneori am vrea să dăm vina pe altcineva, nu sîntem chiar noi înșine cei care alegem cum să trăim. Un fost coleg a recunoscut că, deși are doi copii, nu crede că s-ar fi maturizat. Cu toții simțeam cumva asta, că acel copil despre care se spune că îl păstrăm în noi este mai activ ca oricînd, el însă a fost primul care a recunoscut-o cu voce tare. Altcineva a afirmat că are o viață frumoasă și cred că, trăgînd linie, asta ar trebui să conteze cel mai mult, indiferent ce ar însemna pentru fiecare.

La pensiunea unde ne-am cazat, am dormit cu încă trei fete în cameră, refăcînd formula din corturile de la munte de altădată. Ne-am povestit viețile pînă la 4 dimineața. Am vorbit despre frustrări de jurnalist, griji de mamă, greutățile vieții de peste Ocean. Cu una dintre ele m-am împrietenit în prima mea zi de liceu, în septembrie 1993. Avea o cămașă portocalie, un zîmbet larg și pereții camerei tapetați cu postere cu Guns N’ Roses. A terminat Calculatoarele la Cluj și Construcțiile în State, unde locuiește. Se pregătește să alerge al șaselea maraton din viața ei, în Canada. Vorbim la telefon aproape noapte de noapte și ne întîlnim în București chiar și numai pentru cîteva ore, în aeroport. O regăsesc mereu neschimbată, indiferent ce opinie ar avea Timpul despre noi.

Cu un alt prieten apropiat am fost colegă 15 ani, inclusiv la grădiniță. Ne-am petrecut împreună cea mai mare parte a copilăriei, pregătindu-ne la matematică și participînd la concursuri. Într-a V-a, l-au ales comandant de detașament în locul meu, dar a venit Revoluția și nu a avut ocazia să prezideze nici măcar o ceremonie. Într-a XII-a, am prezentat împreună Balul Bobocilor. Cînd ne-am întîlnit să pregătim programul, i-am arătat varianta mea de introducere în scenă. A studiat-o pe îndelete, a mustăcit, apoi a zis că e cam conformistă și că vom face altfel, un fel de prezentare a concurenților ca-n Dosarele X, cu muzica și luminile de suspans. În final, n-am pregătit cum trebuie muzica, sau poate luminile au fost de vină, așa că, oftînd, mi-a zis, înainte să începem balul: „Hai cu varianta conformistă!“ Doar că eu n-o prea repetasem, așa că am tras o bîlbă în propoziția a doua, iar el mi-a făcut un semn de încurajare, cu degetul mare ridicat, în spatele mapei de prezentare, semnul pe care îl aștepți ori de cîte ori te bîlbîi, în viață. Acel „E în regulă, mergem înainte!“ Prietenul meu a terminat între timp Sociologia, are doi băieți, iar cel mare seamănă strașnic de mult cu puștiul pe care l-au ales comandant de detașament în locul meu, în anul cu Revoluția.

Legat de mine, au fost curioși să afle cam cît cîștigă un jurnalist, cît e de greu să scrii o carte, în cîte exemplare se vinde. Am senzația că i-am dezamăgit, probabil își imaginau cu totul altfel munca în presa din București sau viața unui om care a prezentat o emisiune în direct și a umblat prin țară să-și lanseze o carte. N-am încercat niciun moment să-i păcălesc, să îndulcesc lucrurile, mi-a fost suficient să se știe că îmi place meseria mea, dincolo de toate, și că aș alege-o de fiecare dată. La ei, am găsit aceeași deschidere. Am vorbit despre divorțuri și motive pentru care oamenii nu se mai înțeleg, despre părinți care încă intervin prea mult, despre copii așteptați, despre a o lua de la capăt în alt loc. Lucruri pe care nu le ascunzi celor cu care, la lumina unor lanterne argintii, împărțeai mîncarea în excursiile din vremea rucsacurilor grele, cu cadru metalic.

E remarcabil cum timpul filtrează totul prin lentila lui bună. Cum, după douăzeci de ani, amintirile își estompează încet conturul, devin ceva dulce-amar și îți dau starea cam sumar denumită „nostalgie“. Poate, așa cum spunea Nichita într-o poezie, dincolo de timp, rămîn doar momentele în care ai rîs sau ai plîns odată, împreună cu cineva, la începutul sau la sfîrșitul unui drum.

„Viața este ca o cutie cu bomboane de ciocolată, nu știi niciodată peste ce vei da“, spunea personajul Forrest Gump din filmul lansat în același an în care Naționala noastră de fotbal pierdea la penaltiuri în fața Suediei la Mondialele din SUA, iar un popor întreg plîngea cum nu s-a mai plîns pentru fotbal niciodată. Viața e plină de surprize, altfel spus. Cred, totuși, că mai potrivită pentru generația mea ar fi comparația cu un joc Marocco. Un mănunchi de bețișoare colorate, fiecare valorînd un număr de puncte, cărora le dai drumul din pumn. Trebuie să le aduni cu grijă, fără a le mișca pe celelalte. Uneori ai noroc, iar bățul cu cel mai mare punctaj este chiar la margine, încît îl poți apuca rapid. Și atunci te simți ca și cînd Hagi tocmai a înscris unul dintre cele mai frumoase goluri din istorie, în poarta Columbiei, taman în ziua în care împlinești 15 ani. Alteori alegi încet, meticulos, băț după băț, atent să nu strici nimic din ce a rămas. Iar viața ta este ca jocul, pe alocuri minunată, dar, în cea mai mare parte a timpului, doar perfectibilă. 

Anda Docea este scriitoare și jurnalistă.