Responsabilizarea colectivă. Între votul cetăţeanului şi rechizitoriul procurorului (I)
Legătura dintre infracţiunile de corupţie şi oligarhia politică se desfăşoară în dublu sens: de la corupţie se ajunge la oligarhie şi invers. Un specific al circularităţii este că finalitatea îşi conţine propriul început sau, cum se spune în logică, premisele conţin concluzia. De aici rezultă că, pe măsură ce se frecventează această relaţie, pe atît ea se consolidează, astfel că nu e suficient să „lucrezi“ asupra corupţiei pentru a slăbi oligarhia, fără ca oligarhia să fie avută în vedere pentru slăbirea corupţiei. De ce este important ca oligarhia să nu fie analizată fără corupţie, iar corupţia fără oligarhie? Nu doar din perspectiva strînsei interdependenţe, ci şi din raţiuni de eficienţă: cînd doar una e slăbită, cealaltă îi asigură resurse de supravieţuire.
Instrumentele sînt diferite, iar legitimitatea şi eficienţa acestora ţin de tipul răspunderii angajate. Astfel, oligarhia angajează o răspundere politică, sancţiunea fiind de natură electorală, iar corupţia angajează o răspundere juridică, sancţiunea fiind de natură penală (privativă de libertate). Practic, instrumentele legitime şi cele mai eficiente pentru a sparge acest cerc vicios al oligarhiei şi al corupţiei, care se consolidează şi se autoreproduc, sînt alegerile politice pentru Parlament şi pentru instituţiile locale (primarul şi consiliul local, preşedintele consiliului judeţean şi consiliul judeţean), pe de o parte, şi Parchetul General prin structura specializată – Direcţia Naţională Anticorupţie –, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, contraponderea morală şi legală la tandemul oligarhie-corupţie este tandemul cetăţeni cu drept de vot (corpul electoral) şi procurori. De la votul cetăţeanului şi de la rechizitoriul procurorului începe drumul laborios al vieţii democratice.
Am propus anterior acestui articol un argument pentru felul în care oligarhia se naşte din corupţie. În esenţă, puterea şi avuţia deţinute de cei puţini, două atribute definitorii ale oligarhiei, sînt obţinute prin faptele de corupţie. Sînt puţini întrucît corupţia, în sensul legii penale, reprezintă o practică specifică funcţionarilor publici (adică a persoanelor angajate în realizarea prerogativelor de putere publică – administrative, legislative şi judecătoreşti, propriu-zis şi asimilate), iar puterea deţinută de ei reprezintă nu un temei pentru realizarea serviciilor publice, ci o sursă de îmbogăţire privată. În rîndurile de faţă, doresc să propun un argument complementar care să dovedească calea inversă: cum oligarhia generează la rîndul ei corupţie, faptele de corupţie fiind un mijloc de conservare şi multiplicare a oligarhiei.
Din motive de spaţiu, mărginesc explorarea parcursului dinspre oligarhie spre corupţie la sesizarea imposibilităţii de a angaja răspunderea politică şi ineficienţa sancţiunii de tip electoral în cazul instituţiei parlamentare. Aceasta înseamnă că exclud orice discuţie asupra consiliilor locale şi judeţene, însă raţionamentul este perfect valabil şi pentru acestea, esenţa instituţiilor fiind asemănătoare. Desigur, nu doar absenteismul cetăţenilor cu drept de vot în ziua alegerilor este lucrul care trebuie să fie avut în vedere. Aici ar fi multe de spus, însă nimeni nu cred că poate ocoli evidenţa zdrobitoare a ultimilor trei ani: diferenţa de participare între alegerile prezidenţiale din 2014, mai ales în turul secund, şi alegerile parlamentare din 2016. Pe cît de mare a fost prezenţa la vot în ziua de 16 noiembrie 2014 (64% din numărul cetăţenilor cu drept de vot), pe atît de mică a fost prezenţa la vot în ziua de 11 decembrie 2016 (39%). Desigur, diferenţa de 25% în gradul de participare ar putea, la prima vedere, să nu fie chiar aşa de mare, însă devine esenţială atunci cînd este analizată în considerarea diferenţelor dintre instituţii: instituţia preşedintelui statului şi, respectiv, instituţia Parlamentului. În categoriile politice consacrate, instituţia preşedintelui statului n ar putea niciodată să producă, prin natura ei, oligarhie, ci doar tiranie. Numai că legea fundamentală cuprinde garanţii extrem de eficiente pentru a împiedica o astfel de posibilitate. Dimpotrivă, instituţia Parlamentului nu doar că poate să producă oligarhie, dar este şi cea mai expusă unei astfel de degenerări morale, mai cu seamă în împrejurările în care legea fundamentală nu oferă garanţii concludente împotriva oligarhiei. Pentru a dovedi afirmaţia, voi enumera trei importante garanţii care lipsesc din Constituţie: întîi, mandatele de parlamentar nu sînt limitate la două, aşa cum se întîmplă în cazul mandatului de preşedinte. Parlamentul numără încă o seamă de membri influenţi care deţin neîntrerupt mandate din 1992 sau chiar din 1990. Este surprinzător că pînă acum Curtea Constituţională a României nu a fost sesizată şi, deci, nu s a pronunţat asupra neconstituţionalităţii acestei posibilităţi legale: idealurile Revoluţiei din 1989 reprezintă un principiu constituţional, iar între aceste idealuri s a numărat şi limitarea mandatelor pentru funcţiile publice. Mai mult, faptul că unii cetăţeni par să aibă mandate nelimitate de membru în Parlament insinuează ideea nedemocratică potrivit căreia calitatea de parlamentar reprezintă o profesie a unor politicieni cu avuţie şi influenţă, iar nu o vocaţie generală a cetăţeanului. În al doilea rînd, Constituţia nu este suficient de prudentă să diferenţieze atribuţiile celor două Camere ale Parlamentului, astfel că, funcţional vorbind, ele acţionează ca una singură. Unicul criteriu care poate face diferenţa dintre cele două Camere este unul, să-i spunem aşa, extrafuncţional: opinia publică. Un proiect de lege discutabil, adoptat de o Cameră, poate fi răsturnat de cealaltă Cameră pe măsură ce se conturează o opinie publică nefavorabilă. Dar nu întotdeauna această opinie publică se formează, astfel că mai rămîne posibilitatea ca preşedintele statului să refuze o singură dată promulgarea, însă refuzul nu funcţionează ca un veritabil drept de veto, aşa cum ar trebui măcar în anumite domenii de legiferare, ci doar ca un mijloc prin care preşedintele atrage atenţia societăţii asupra proiectului legislativ ori îi îndeamnă pe parlamentari să mai reflecteze o dată la propria muncă; ştim însă că reflexivitatea este o expresie a onestităţii, a bunei-credinţe. Cîte legi oare n au fost promulgate fără ca nimic din toate acestea să nu se fi întîmplat de la retrimiterea în Parlament? În sfîrşit, preşedintele statului are doar o posibilitate teoretică (niciodată practică) de a dizolva Parlamentul. În condiţii de legitimitate egală (atît instituţia Parlamentului, cît şi cea a preşedintelui emană direct din exerciţiul electoral), dacă şeful statului poate fi mai puternic decît Parlamentul prin prerogativa dizolvării este numai şi numai pentru faptul că tirania unei persoane este mai puţin periculoasă decît oligarhia unui grup. Desigur, nu se pune problema deosebirii de intensitate a răului, ci de posibilitate de tragere la răspundere a celui vinovat. Acesta fiind un alt subiect de discuţie, mă voi rezuma să constat doar decizia întrucîtva discutabilă a Curţii Constituţionale potrivit căreia procurorii nu îi pot trage la răspundere pe membrii Parlamentului şi ai executivului, prin delegare, în activitatea de legiferare, decizie luată pe fondul controversei iscate de OUG nr. 13/2017. Pe lîngă sancţiunea electorală atrasă de răspunderea politică care nu prea este eficientă, aceasta ar fi fost unica modalitate prin care corpul legiuitor putea să răspundă, fie şi sub aspectul oportunităţii. Parlamentarii oricum sînt puşi la adăpost de răspunderea penală prin modul subiectiv de ridicare a imunităţii, care privilegiază înţelegerile transpartinice mediate de pasiuni primare (invidii, dorinţe de răzbunare) ori, pur şi simplu, de bani – cumpărarea protecţiei instituţionale în faţa acţiunii legii penale. S-a putut vedea, de pildă, că pe cît de simplu se acordă în cazul unora votul pentru ridicarea imunităţii la cererea procurorilor, pe atît de simplu se refuză altora, motivele fiind mai curînd specifice unei societăţi de clan decît unei societăţi guvernate de reguli şi instituţii. Din modul în care parlamentarii s-au raportat la cererile procurorilor a rezultat adevărul dureros că înţelegerea de partid este mai importantă decît acţiunea legii, iar rezultatul politic al alegerilor a fost deturnat de la aplicarea unui program de guvernare la un mijloc de protecţie personală. Şi să nu aibă această realitate aptitudinea de a demonstra contururile unei oligarhii?!
Trăgînd linie sub toate cele de mai sus, Parlamentul nu doar că devine de facto instituţia cea mai puternică a unui stat, dar şi cea mai vulnerabilă la cedarea în faţa ispitei oligarhice. Dacă motivele de mai sus nu conving, atunci trebuie arătată asimetria de răspundere constituţio-nală între Parlament şi preşedinte, care s-a putut observa în timpul celor două suspendări din 2007 şi 2012. La judecata cetăţenilor, exprimată prin referendum, dacă Parlamentul are dreptate în măsura politică a suspendării, preşedintele este destituit; nu la fel stau lucrurile dacă Parlamentul nu are dreptate: preşedintele rămîne în funcţie, însă Parlamentul nu se dizolvă. Ce explică acest tratament dublu în chestiunea răspunderii constituţionale, dacă nu aspectul clientelar şi, deci, oligarhic al clasei politice parlamentare?
Oligarhia se manifestă nu doar prin legiferarea în considerarea intereselor private şi nu publice, ci şi prin utilizarea instituţiei Parlamentului ca scut de apărare faţă de cererile justiţiei. Nu neagă nimeni că instituţia Parlamentului este cea mai importantă în democraţie, dar a fi important nu-i totuna cu a fi puternic. Această confuzie este subînţeleasă în discursul public al dlui Călin Popescu Tăriceanu, căruia, pesemne, îi scapă puţine ocazii de a apăra Parlamentul. La noi însă, lucrurile se petrec tocmai invers: este puternic pentru că nu răspunde de nici un fel (nici politic, nici juridic, îndeosebi constituţional şi penal), dar nu este important pentru că reprezentarea este excesivă (număr prea mare de aleşi la numărul de alegători) şi nu se face în considerarea şi a altor trăsături ale populaţiei, în afara cetăţeniei, aşa cum ar fi, de pildă, regiunile geografice, profesiile care şi-ar fi avut locul moral în structura Senatului. Bicameralitatea, o trăsătură a importanţei Parlamentului, este anulată practic prin modul echivalent de funcţionare al celor două Camere, între acestea neexistînd diferenţe notabile de funcţionare, de constituire, de componenţă etc. Un exemplu bun de Parlament important şi, totodată, puternic este, de bună seamă, Congresul SUA. În absenţa garanţiilor constituţionale şi pe fondul ineficienţei sancţiunii de tip electoral, existînd deci toate garanţiile pentru transformarea adunării parlamentare într-o oligarhie, activitatea de corupţie reprezintă o practică prin care aceasta se conservă şi se multiplică, în măsura în care puterea iresponsabilă are nevoie de avuţie pentru a se menţine şi multiplica. Ar fi interesant de văzut, sub aspect statistic, cîţi dintre autorii faptelor de corupţie le-au săvîrşit în exerciţiul funcţiei de parlamentar ori în legătură cu aceasta. Sau cîţi dintre condamnaţi au avut calitatea de membru al Parlamentului la data săvîrşirii faptelor de corupţie ori dacă aceasta fusese decisivă pentru accederea într-o altă funcţie publică din care s-a săvîrşit fapta de corupţie. În felul acesta, s-ar putea documenta, sub aspect statistic, validitatea sau invaliditatea acestui argument. Pînă atunci, rămîn cîteva cifre oferite de mass-media: din cei aproape 600 de parlamentari ai legislaturii 2012-2016, în 2014 un număr de 35 se aflau sub incidenţa legii penale (Dan Tăpălagă, HotNews.ro, 16 octombrie), iar în 2015, numărul crescuse la 80 (Lucian Gheorghiu, cotidianul.ro, 10 iulie). E relativ greu de spus cum ar fi arătat cifrele într-o apreciere contrafactuală, bunăoară dacă DNA ar fi avut un număr dublu de personal – procurori şi poliţie judiciară – şi un buget triplu.
Nicolae Drăguşin este dr. în filozofie, lector univ. la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir“ din București.
Foto: wikimedia commons