Reportaj necanonic
După foarte mulți ani (pot fi numărați, căci sînt postdecembriștii), am experimentat sentimentul de deplină libertate, în Grecia fiind. Pentru a doua oară la Parga*. Am simțit că în sfîrșit corvoada obsesiilor de decenii s-a ușurat. Am început să ne mișcăm mai lesne în pielea noastră de ființe omenești, lepădînd, treptat-treptat, pielea de lup hulpav, sau orice alt animal care ne-a locuit, decenii de sălbăticie. Nu mai rămînem blocați în fața vitrinelor, nu mai alergăm cu sufletul la gură cu ultimii bănuți (europeni) să mai adăugăm un cadouaș la lista, tot deficitară însă, pentru cei dragi sau apropiați. Nu mai rîvnim la tălpi de sfoară sau la sandale romane. Trecem așadar nepăsători pe lîngă tentațiile de odinioară. Și drămuim altfel timpul și spațiul. Și oamenii. Și lumina.
„Poate că, după retragerea apelor, măslinul să mai fi avut frunze“ (Ioan Gură de Aur)
Lumina piezișă în plantațiile de măslini, care par ne-ncepute. Trunchiuri aliniate se contorsionează sub povara timpului. Neatinse parcă de mînă de om. Legate însă, unele de altele, prin suluri negre de plasă care se încolăcesc de la un trunchi la altul.
Plasele negre suluite ca niște odgoane cît să le cuprinzi diametrul cu brațele leagă copacii unul de altul, într-o rețea infinită, un labirint funerar, o proiecție modernă a „lumii de dincolo“. Iar deasupra, inflorescența firavă alb-gălbuie, mici floricele dintr-un de necuprins voal de mireasă. Între cele două lumi – tărîmul de dincolo și viața viitoare – stau încremeniți copacii. De secole. Și cînd bate vîntul, odgoanele negre se leagănă în unda mării, iar pădurea întreagă vorbește în alămuri și săbii. Un vuiet uscat care acoperă unda învolburată a tărîmului de apă. Parcă se iau la întrecere. Sau mai curînd formează un tot. Un întreg de vuiet și lumină/întuneric. Și de vrajă. Iar tu, rătăcit pelerin prin marcaje aruncate în colțuri de piatră, îți cauți drumul mai departe, neștiind însă nimic despre încotro și cînd. Știi doar că ești în Lichnos, în plantațiile-pădure de măslini din zonă, și că te-ai rupt de grup într-un moment de eliberare de călăuză, și că drumul te poate astfel cîștiga sau pierde preț de vreo cîțiva buni kilometri. Dar de-acum ești pradă vrăjii, și toate astea nu mai contează.
Aici va fi poposit și Regizorul, în răstimpul gestației lui Oedip, căutînd fundal pentru scena cu actori înlănțuiți, încinși cu brațele unul de altul, cu caucul ochilor scobit și buzele albicioase, uscate.
Și, din loc în loc, „luminișurile“ cu cioturi roditoare. Retezate parcă la ghilotină, trunchiurile seculare pitice își înalță brațul nou-înfrunzit spre înalt, semn al victoriei Zeiței. Și stau așa nemișcați. O scenă vie înmărmurită. Lumina învăluie bucata de deal devenită pepinieră seculară. Trunchiul secular rodește mlădița de măslin. „Și porumbelul s-a întors la Noe spre seară avînd în cioc o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că apele se scurseseră de pe fața pămîntului.“
Cu siguranță, driadele locuiesc și trunchiurile cioplite de măslin care rodesc din nou. Și, în lumina de apus, colorată în aurul merelor păzite cu sfințenie de nimfele serii, zărești parcă chipurile hidoase ale hecatonchirilor purtători de 50 de capete înșurubate pe umerii largi și o sută de brațe, care-ți rînjesc la pîndă de dincolo de porțile lumii noastre. Și alți giganți și monștri stau încolăciți în scorburile umbroase și-și fac simțită prezența în vuietul frunzișului de platoșă războinică. Pădurea de măslini nu te învăluie, ca foioasele, nu-ți răvășește copilăria. E austeră și rece, te ține la distanță. Doar imaginația, provocată de permanenta mișcare a formelor vălătucite aruncate pe boltă sau ascunse printre pietre, izvodește mereu și mereu alte chipuri înscrise în legendă. Numai așa înțelegi de ce marile mituri nu se puteau naște decît aici. Din vîrful stîncii, marea de necuprins pare, în golful strîmt care o gîtuie, o băltoacă umilă ce-i spală cu supușenie, muntelui, poala. Un destin asumat și reiterat fără crîcnire. Și totuși, Afrodita aici obișnuia să-și scalde frumusețea, ascunsă în dosul peșterii de ochii iscoditori ai muritorilor…
„Tăcere descoperitoare de taină“ (Dionisie Aeropagitul)
Drumul pietruit în alb se oprește în fața bisericii Sf. Elena, ridicată în cinstea Augustei mame, și, mai jos, se zărește o alta închinată Sf. Gheorghe. N-am avut încă acces la fișa-document. Mici bazilici cu cupolă, cu o singură navă, cu baza pătrată, albe, luminoase, din piatră. Cum sînt la tot pasul pe coasta Epirului, ca de altfel în toată Grecia. Te abat de la drum și din gînduri. Popas și reculegere. Te rupi brusc de chipurile care te-au bîntuit pînă aici. Tu cu tine în fața Celui de Sus. La apus, ușa se dă deoparte fără efort. E deschis. Orice pelerin îi poate trece pragul. O lumînare, singura aprinsă, e semn că cineva trecuse nu de mult pe aici. Liniștea e cufundătoare.
După ce te înșirui din nou pe drumeag, zărești, de aici de sus, tabloul pastoral al serilor domestice, semn că așezarea nu e departe. Revii în cotidian. Tema bucolică cu capre și oi, ciobanul, în imaginea globalizată, pare etern, verdele umbros și stînca stearpă. Dar parcă acolo, nu departe, se zărește Pan cu fluierul și, alături, una dintre nimfe. Cîntul chitarei reverberează.
în luna lui mai…
* Oraș cu o istorie bogată, cu numeroase încrengături culturale pe care le poți descifra în monumente și pietre, în tradiția locului, în poveștile oamenilor. Aflat cîndva sub dominație venețiană, fapt marcat, în acele timpuri, de Castelul, datat 1624, deasupra uneia dintre porți, purtînd efigia Leului Sfîntului Marcu, simbolul Veneției. Și, tot acolo, păstrat din timpul dominației otomane, Castelul lui Ali pașa, teribil și controversat personaj. Supranumit „leul din Ianina“, spaima locuitorilor, mulți părăsindu-și, din cauza despotului, locul de baștină, e în cele din urmă ucis chiar de confrați, capul fiind trimis, ca trofeu, sultanului. Era în 1822. Dar chiar și așa, muzeul lui dedicat, care-i poartă numele, reface o epocă și valorifică, prin piese de excepție, un impresionant destin. O bogată colecție de gravuri îi păstrează profilul. În ce ne privește, numele lui se leagă de înfruntarea lui Pazvantoglu din Vidin, dar și de distrugerea orașului Moscopole, într-un adevărat măcel de care contemporanii nu voiesc nici aminte să-și mai aducă. Adevăr și poveste, multe asemănări cu alte destine de alte personaje care au făcut fala unor vremuri ce încă își caută cititorii și sormonitorii de arhive. Altminteri, puncte de referință, într-un traseu turistic „obligatoriu“, înscris în fișa postului, dar încă, din păcate, cu minime sau deloc conotații în agenda turistului de grup organizat.